N-am crezut nicicind ca voi pune vreodata piciorul in India. Asa ca, in momentul in care Colegiul Academic al Universitatii „Jawaharlal Nehru“ din New Delhi a initiat un call for papers pe Internet pentru organizarea unui simpozion international menit sa celebreze centenarul nasterii lui Mircea Eliade in chiar tara pe care acesta si-a ales-o ca spatiu cultural de afinitate in tinerete, am raspuns provocarii cu un scepticism senin, lucid si detasat, spunindu-mi ca maximum a ceea ce pot obtine este sa-mi plasez textul in volumul comemorativ care va fi editat cu acest prilej: nici prin gind nu-mi trecea ca toamna ma va prinde intr-un avion de India, ca voi face transferul de la New Delhi la Calcutta in mai putin de o saptamina si ca intre ele voi vedea Fatehpur Sikri si, mai ales, Taj Mahalul, care pentru mine apartinea pentru totdeauna legendei iubirii si instantaneelor frumoase de pe Internet, nu perspectivei surprinzator gnostice in care il voi percepe la fata locului.

Dupa raspunsul favorabil al profesorului Rakesh Batabyal insa – liberal tinar, specializat in politologie, empatic curator al simpozionului si gazda vesela, decomplexata a fiecaruia dintre noi pe drumul dintre Delhi si Calcutta –, realitatea vizitei a inceput sa se contureze in chip uluitor pentru neincrezatorul din mine, care se vedea dus de birocratia cea mai tandra inspre un Orient concret, empiric si halucinant, cu totul inaccesibil pina atunci ca perspectiva academica sau turistica. Institutul Cultural Roman a imbratisat pilduitor „cauza“ prezentei romanesti la un congres stiintific indian, sponsorizind un grup eterogen, dar reprezentativ de „eliadisti“ autohtoni si delegindu-l pe dl Filip Iorga sa ne rezolve in mod precis si altruist toate problemele, inclusiv pe cele implicate de obtinerea vizei sau de medicamentatia prealabila pe care o presupune orice drum intr-o tara tropicala.