Săptămâna aceasta este extrem de grea pentru Universitatea. Asistăm la testele cu Timişoara (meci disputat aseară după ce am scris aceste rânduri) şi Dinamo, unul al prieteniei şi altul al duşmăniei eterne. Două examene edificatoare în privinţa valorii atât a lui Nicolo Napoli, cât şi a echipei, care anul acesta a jucat, din păcate, numai atunci când a vrut.
Pentru suporteri şi echipe, aceste meciuri au înţelesuri diferite. Deşi pe majoritatea ultraşilor echipelor „U“ Craiova şi Poli Timişoara îi leagă prietenii, pe teren o să fie o luptă acerbă, cu un Uhrin Jr. gata să răzbune umilinţa survenită în ultima întâlnire din Banat.
Spre deosebire de meciul amiciţiei cu „poliştii“, cel în care înfruntăm pe Dinamo vine din nou, probabil, plin de speranţe pentru fanii craioveni, care îşi vor dori în mod sigur o victorie în faţa rivalilor de moarte şi vor lua cu asalt stadionul ca să o revendice.
De fapt, de ce urâm pe Dinamo? De ce imprimăm această mentalitate copiilor noştri sau celor ce încep de la vârste fragede să ţină cu Universitatea? De ce suntem educaţi în spiritul alb-albastru, să vedem Dinamo numai în spatele semnului „Interzis“? Ce reprezintă Dinamo pentru fanaticii Băniei sau ce argumente folosim când vine vorba de această duşmănie faţă de clubul care a marcat o parte din istoria Ştiinţei?
Dinamo reprezintă în primul rând tot ceea ce este mai rău pentru fotbalul autohton. Este simbolul malefic al lipsei de fair-play. De-a lungul istoriei, echipa din Ştefan cel Mare şi-a pus amprenta asupra corectitudinii acestui campionat, a reuşit să fure şi să transfere prin metode necurate jucătorii cei mai buni de la echipele rivale. A marcat cariere de fotbalişti legendari prin interesul foarte mare afişat faţă de propriii jucători, în evoluţiile de la naţionala României. Dinamo şi mai ales persoanele din jurul acestui club au furnizat ultimele două jafur
