„Toate proastele au carnet de conducere! O sa-mi iau si eu.“ Asa a spus odata, cu naduf, o, va asigur, foarte simpatica doamna. Si, bineinteles, si-a luat.
Multe dintre romanele si piesele de teatru ale „noului val“ ma fac sa-mi aduc aminte de replica asta. Par scrise cu obida celui care a citit tot soiul de prostii si ce si-a zis: „Daca tot apare orice, daca asta scrie, eu de ce n-as face-o? Ce, eu oi fi mai prost?“.
Si, intr-adevar, nu e. Aproape toti autorii care au irupt dupa ’90 scriu foarte bine, au si idei, sint, cum ar veni, talentati. Ce nu mi-e deloc clar e de ce scriu. Daca au, adica, si alt motiv in afara aceluia ca o pot face si al eventualului cistig material sau de imagine. Nu razbate din paginile scrise de ei nici un strigat, ei nu par chinuiti de nimic, nu dau impresia ca ar vrea sa „comunice“ altceva in afara usurintei cu care leaga frazele. Cartile sau piesele acelea n-au nici o miza, nu vor sa schimbe nimic, dar nici nu fac vreun rau.
Romanele ataca, de cele mai multe ori, subiecte „fierbinti“ sau macar la moda, unele deloc sau doar in treacat atinse inainte (sex, cu varii obiecte si parteneri, viata studenteasca, religia, mediul oamenilor de presa etc.) si sint, repet, scrise bine. Multe povestesc la nesfirsit episoade autobiografice. Ma intreb de unde convingerea asta a unora ca tot ce au trait ei merita povestit.
Mi-au mers la inima vorbele lui Stefan Agopian: „... m-am saturat de oameni talentati care nu au ce spune. Multi tineri nu m-au convins din exact acest motiv: nu au ce spune. Au fost la gradinita, la scoala elementara, la liceu si la facultate. Se apuca sa povesteasca asta, dupa care nu mai au ce spune. Cu putin talent iti povestesti viata cit ai clipi.“ (Ziua, 16.02.2006, interviu acordat Iolandei Malamen.) Sint carti din care lipseste inventia epica. Ce-i drept, unele stau foarte bine, chiar e
