Unul dintre episoadele ultimului film al lui Akira Kurosawa, Vise, surprinde un ofiter ajuns in fata unui tunel intunecos, pe cand se intorcea acasa din razboi. Din tunel iese un caine care isi ranjeste dintii la el, iar apoi se aud ecouri de pasi si apare un ostas. Lui i se alatura altii si altii – toti ucisi in razboi, dar regrupati pentru o intoarcere pe la casele lor, in obscuritatea galeriei tunelului.
La acest moment lugubru, frisonant si de mare forta poetica m-a dus gandul cand am citit despre darul presedintelui ucrainean, Viktor Iuscenko, catre presedintele roman, prietenul sau. Dintr-o data, in toiul discutiilor despre canale prin Delta Dunarii si banii azvarliti in neant – dar decontati, altminteri, ca tinand de proiectul Krivoi Rog –, despre statutul romanilor, bucovinenilor si moldovenilor din Ucraina (socotiti, vezi bine, grupuri etnice diferite si ca statut, si ca drepturi, cultura ori... limba), din tunelul vertical al trecutului nostru nelamurit rasar 2151 de siluete cu identitati precise, cu urmasi si idealuri, istorii de familie, contexte dramatice si chiar tragedii individuale inscrise intr-o tragedie mai mare, cea nationala, a Europei, daca nu cumva a lumii chiar. Lovitura este, sa o recunoastem, de proportii, si ea nu poate lasa rece pe nimeni, decat daca indiferenta este regula dupa care acel cineva isi conduce viata.
Pentru unii, acest dar neasteptat de la vecinul nostru, copilul revolutiei portocalii de la Kiev, el insusi victima a laboratorului secret cu otravuri – despre care o carte recent tradusa spune ca a fost inventat la Kremlin inca din vremea lui Lenin –, nu are decat aerul unei diversiuni. Baterea pasului pe loc in diverse capitole ale contenciosului romano-ucrainean, blocarea radicala a altora si timizii pasi inainte pe celelalte planuri necesitau, poate, o compensare, fie si simbolica, iar seful statului in
