Cu peste patru decenii în urmă (Doamne, când a trecut atâta timp) mă aflam pe stadionul din Trivale unde se juca un meci amical între FC Argeş (Dinamo Piteşti, pe atunci) şi o echipă maghiară. Eram în compania unui unchi, antrenor la o echipă orăşenească din zonă, care mă adusese acolo cu un scop: să văd la lucru un mare talent, un viitor mare fotbalist. Şi l-am văzut. Era blond, cu părul lung pieptănat pe spate, se mişca greoi în aparenţă, de fapt cu o mare economie de gesturi şi toată ţinuta lui respira eleganţă şi siguranţă. Avea doar 16 ani şi era promovat pentru prima data în echipa „mare” , de la juniori. Nu-mi mai amintesc scorul întâlnirii, nici alte amănunte, mi-a rămas doar întipărit în minte faptul că el juca cu totul altceva decât ceilalţi.

Nu avea să treacă mult şi Nicolae Dobrin avea să se afirme ca unul dintre cei mai mari jucători de fotbal pe care i-a dat ţara asta. Avea să-i depăşească curând şi pe cei „vechi”, intraţi în legendă, ca Dobay sau Ozon, şi pe cei alături sau împotriva cărora avea să joace, precum Gică Constantin sau Ţiţi Dumitriu. „Gâscanul”- nu ştiu de unde a plecat această poreclă, poate de la pasul său legănat - desena pe gazon veritabile arabescuri, pasele sale milimetrice ajungând exact acolo unde trebuia, ca purtate de bagheta unui vrăjitor. El singur a făcut din FC Argeş o echipă mare, europeană, iar golurile pe care le-a marcat pentru Naţională au rămas în antologia fotbalului. Talent uriaş, inepuizabil, Dobrin s-a irosit înainte de vreme, datorită unui anturaj entuziast, dar care nu avea ce să-i ofere altceva decât ceea ce i-a împrumutat numele: „Ochii lui Dobrin”- ţuica de Piteşti, cu care a împărţit şi binele şi răul. A avut şi ghinionul de a fi marginalizat de mafia fotbalistică – la mondialele din Mexic nu a fost introdus în teren nici un minut, datorită „opoziţiei” dinamoviste - iar atunci când Real Madrid l-a cerut,