Lumea ne determina... Celalalt aspira la a ne turna in forma lui prin simpla prezenta... Orientarea sexuala e predeterminata... Gindul mult prea gindit se loveste de urechi surde... Cuvintul mult prea rostit suna ca o picatura dintr-o ploaie acida pe un capac de fonta... Chipul nostru e parodiat de cirlige ce sustineau cindva straie false pe sirma infinita a unor vremuri fara tinta...

As putea continua acest lung sir de aparente banalitati, as putea inventa altele, le-as putea pune cap la cap si v-as putea spune ca am scris un poem postmodern in care fiecare se poate regasi...

Dar nu ar fi de ajuns si, desigur, ati spune ca sint cuvinte la voia intimplarii care nu-si pot permite sa-si aroge statutul de oglinda. Si stiu prea bine de ce-ati avea dreptate: pentru ca n-as asuma in fata dumneavoastra, in propriul meu corp, realitatea care, de altfel, va contine. Cuvintul despartit radical de trup nu prea mai spune multe... Nu mai spune, de fapt, aproape nimic azi, cind nimeni nu mai poate fi original la nivelul fondului si sint destul de putini aceia care pot doar sa materializeze un mesaj intr-un mod care sa para cit de cit nou sub soare...

Tot ce v-am spus eu mai sus a turnat Matija Ferlin in performance-ul Sad Sam, dar asumind toate acestea in propriul sau corp. Prin trasee spre ceea ce personajul sau nu ar putea fi, construind cu prezenta proprie carari spre ce si-ar fi dorit sa fie, daca lumea nu ar fi construit cu multa sirg, dar si fara de stire, zidul spre statutul complet de om al unei fiinte plamadite din tristete, personajul interpretat de artistul croat ne arata, rind pe rind, cioburi ale identitatii sale, asupra careia planeaza incertitudinea, din orice unghi am privi... Incertitudinea care are aici functia unui animal de prada...

Pe ecran se succed cuvinte... Cuvinte care ne prind, dar cuvinte care, in acelasi timp, ne i