Marţi, 23 octombrie 2007, Traian Băsescu s-a înfăţişat pe toate televizoarele naţiunii pentru a ne anunţa că a semnat Decretul de convocare a referendumului privind votul uninominal. Potrivit Legii referendumului, preşedintele a decretat şi întrebarea căreia trebuie să-i răspundă cetăţenii României: „Sunteţi de acord ca, începând cu primele alegeri care vor fi organizate pentru Parlamentul României, toţi deputaţii şi senatorii să fie aleşi în circumscripţii uninominale pe baza unui scrutin majoritar în două tururi?“. Cei care l-au urmărit atent au sesizat un zâmbet parşiv în colţul gurii, nu întâmplător ivit pe augusta faţă prezidenţială. Oricât s-a străduit să se stăpânească, Traian Băsescu n-a putut să-şi reprime un surâs de satisfacţie. Satisfacţia celui care-şi spune în gând: „V-am făcut-o!“. Şi, într-adevăr, Traian Băsescu ne-a făcut-o tuturor celor care mai credeam că, în 2007, în politica românească n-au ce căuta şmecheriile. Or, prin întreaga tărăşenie cu aducerea ţării la referendum pe 25 noiembrie 2007, Traian Băsescu s-a pretat la o şmecherie ieftină, dincolo de normele civilizaţiei europene. Să ne explicăm. Pe la începutul lui 2007, când i s-a iţit în personalitatea sa ideea năstruşnică a votului uninominal, Traian Băsescu n-a suflat o vorbă despre ce formulă de vot uninominal e vorba. Uitând cu cine au de-a face, nici politicienii, nici jurnaliştii, nici simplii cetăţeni nu l-au întrebat. Toţi au fost convinşi că e vorba de principiul votului uninominal, opus principiului votului pe liste, introdus în viaţa electorală a ţării ca modalitate de reformare a clasei politice. Drept urmare, parlamentul a acceptat convocarea unui referendum pentru introducerea votului uninominal. În acelaşi timp, proiectul de lege avansat de ProDemocraţia a intrat rapid în procedurile tipice dezbaterilor din Senat şi Camera Deputaţilor. Toată lumea era convinsă că urgentarea de