Miercuri, 24 octombrie 2007, la Clubul Prometheus din Piaţa Naţiunile Unite, s-a desfăşurat o nouă ediţie a Întâlnirilor României literare. Tema fusese anticipată şi direcţionată clar în numărul trecut al revistei, într-un articol al lui Alex. Ştefănescu. Dincolo de orgolii şi de vorbe mari, dincolo de latifundiarii de toate felurile şi de normele proprietăţii sacre şi inviolabile, întrebarea din titlu rămâne legată de un singur răspuns: literatura este - în chip esenţial - un bun public. După cum actul hedonist al lecturii nu poate fi sub nici un pretext interzis, actul pur filologic şi pur cultural al accesului cititorilor la carte nu poate fi restricţionat de nici o instanţă, fie ea legală ori cutumială. Utopiile negre - de tipul lui Farenheit 451 - care vorbesc despre soluţia memorării individuale a unor capodopere literare, în condiţiile suprimării brutale a cărţilor, sunt strict nişte ficţiuni. Şi ar trebui să îşi menţină acest statut.

Subiectele în jurul cărora au glosat invitaţii şi participanţii prezenţi în sală au fost: dreptul moştenitorilor de a negocia abuziv publicarea unor opere de care nu sunt legaţi decât genetic, problema ediţiilor critice, pe care din ce în ce mai puţini specialişti le pot alcătui, pe bani tot atât de puţini, chestiunea relativ misterioasei CopyRo (societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor), permisiunea de a cita şi antologa texte ale unor autori importanţi, selecţia având în plus un caracter critic şi diferind, prin aceasta, de banala republicare. O chestiune care intrigă este a operelor rămase "orfane", adică aparţinând unor autori fără moştenitori şi pe care drepturile le încasează, de la edituri, CopyRo, chiar când e vorba de texte din manuale (Ion Barbu e un exemplu). Apoi problema manualelor, care trebuie să aibă un preţ mic, dar editurile plătesc copyright şi pentru texte, şi pentru imagini şi ajung să edi