Luni 30 iulie a.c., am citit într-un ziar o ştire ce m-a pus pe gânduri, lăsându-mă puţin şi visător...
în Japonia cică, în ultimul timp, cineva depune pe la toaletele publice plicuri cu bani, ca un dar sau, pur şi simplu, în semn de moştenire.
Nu sunt sume colosale. Dar, pentru un om ceva mai nevoiaş, contează. De exemplu, un milion şi ceva de yeni te surprinde, dar suma nu face mai mult de unsprezece mii de euro, bani europeni...
Măcar de mi i-ar lăsa mie, - parcă aud un românaş de-al nostru, în ziua noastră de azi...
Ei, dar nostimada e că cetăţenii... japonezii, adică, primindu-i, îi şi duc imediat la Poliţie.
Şi nu-i vorba de un caz, două, ci de zeci, chiar sute de cazuri de donatori nedescoperiţi, care puseră Poliţia cu ochii oblici pe gânduri...
Un bogătaş, pe moarte, probabil, fără moştenitor, care face pomeni, nu la întâmplare, îndreptate către nişte oameni săraci -, cum ar fi la noi, în România: pensie mică, jumate o dai pe medicamente, jumate pe chirie, ori hrană elementară - şi bogătaşul, presupus, acest lucru îl ştie -, de-aia le şi trimite yenii...
Unuia, i-a şi scris -, reproduc din gazetă: "Să fructificaţi această moştenire, pentru a vă instrui."
Era poate, un student sărac, ori vreun profesor, şomer, dacă aşa ceva, în arhipelagul nipon, există.
Chestia era că plicurile buclucaşe erau uneori aruncate de la etaj, şi în marile magazine, hârtiile, ca manifestele, picau peste clienţi - (mulţi neavând cu ce să-şi cumpere cele dorite) , - ceea ce pe un poliţist japonez, avea să-l facă să declare... că banii cădeau peste muşterii, din cer...
Halal naţiune!... Dar punctul forte era că nimeni nu lua banii, ci toţi îi duceau, îndărăt, cu respect, la Poliţie!...
Cine poate să fie... binefăcătorul?... încât omul, cât de sărac, să refuze...
Cu cincizeci şi ceva de
