Pentru a nu rămâne o vorbă frumoasă şi găunoasă, obiectivitatea în critică trebuie testată şi probată. Probată prin sublinierea calmă a meritelor altor autori (unii dintre ei critici literari, deci concurenţi pe acelaşi culoar) şi testată pe subiectul devenit obiect. Pe urmele lui Andrei Cornea, care a scris despre testul de autoincluziune, însă într-o accepţie diferită, aş propune acest examen ca eliminatoriu pentru un comentator ce vrea - dar nu poate - să devină critic. Cei care pledează pentru "demitizarea" marilor scriitori (a lui Eminescu, de exemplu), dar tremură de furie la cea mai mică obiecţie care li se aduce lor nu trec acest test. Reacţiile disproporţionate, de "lezmaiestate", dovedesc că ei, aspirând să aibă absolut toate libertăţile actului critic, vor în acelaşi timp să le obstrucţioneze pe ale altora. Numai drepturi, nu şi responsabilităţi; o critică unidirecţională, nu circulară...

Iar lângă testul de autoincluziune ar putea figura şi unul de asumare a principiilor enunţate. Acestea nu valorează nici cât hârtia pe care sunt redactate, dacă nu se regăsesc în practica analizei şi evaluării critice. Pe un teren atât de accidentat cum este cel al literaturii şi într-o lume atât de atomizată şi suspicioasă cum e cea culturală, a apăra principiul obiectivităţii lăudând ceea ce ai vrea să "razi" şi penalizând opere în legătură cu care ai vrea "s-o scalzi" e un act aproape eroic. Trebuie să uiţi nu numai de omul de pe coperta cărţii citite, dar şi de omul din tine, cu simpatii şi antipatii fireşti, aderenţe şi delimitări anterioare. Autor - text - critic - text - critic, iată reţeaua, infinit variabilă în stânga şi infinit extensibilă în dreapta, din care am exclus figurile oamenilor implicaţi, ca şi pe cele ale cititorilor dezinteresaţi de culisele lumii literare.

"Dacă nu e capacitate de înţelegere, critica nu e nimic", arată Mircea Martin, dâ