Fără familie, un acoperiş deasupra capului sau rude care să-i ia sub ocrotirea lor, mulţi bătrâni abandonaţi trăiesc sub cerul liber şi din mila trecătorilor. Aşteptând zgribuliţi altă iarnă, poate ultima... O ştiţi cu toţii: de la angajaţii Spitalului de Urgenţă - medici, asistenţi, infirmieri - până la comercianţii din zonă, studenţii la Medicină sau sutele de trecători care ajungeţi zilnic în această parte a oraşului. Cu pardesiul ei gri, pătat şi bătrân, cu o traistă în care are îngrămădite puţine lucruri - probabil schimbul de haine, de vară - cu privirea resemnată, căutând în gol sau, cel mult, la câinele credincios care o întovărăşeşte mereu, prezenţa ei nu mai surprinde pe nimeni. Ba dimpotrivă: surprinde senzaţia de familiaritate atunci când îi zăreşti figura, gesturile simple, obişnuite. Ai mai văzut-o poate astă-primăvară, pe lângă Mercur, sau acum un an, aproape de gară. Ori de sărbători, la porţile bisericilor. Nu cerşind, că nu-i place să întindă mâna. Doar măsurând trotuarul, cu aceleaşi bulendre puţine şi murdare, cu aceeaşi oboseală a vârstei şi neputinţei şi cu aceeaşi privire rătăcită ce se luminează la singurul chip cunoscut: al câinelui. De fiecare dată o recunoşti, oriunde, şi nu te miri. Pentru că bătrâna face parte din singurul decor care o mai acceptă: strada. Este unul dintre... bătrânii străzii.
Fără identitate ori fără... o doagă O cheamă Tanţi Marania. Sau cel puţin aşa pretinde. Tot din spusele ei, ar avea 66 de ani. Părul castaniu însă - pe care vreo genă norocoasă nu l-a încărunţit încă -, dar şi ridurile adânci ce-i cutreieră faţa îi pun la îndoială, pe rând, anii. Nu are copii, dar zice ar fi fost măritată cândva. Povesteşte că a fost profesoară. Dar şi contabilă ori, mai bine, şefă de echipă la o fabrică de textile. Casă nu are, deşi - clipeşte ea cu înţeles ascuns din ochii verzi şi uimitor de ageri - a renovat una pe Bre
