În tinereţea fiecărui critic literar stă cu chirie cronicarul de gazetă, impetuos, nerăbdător şi plictisit. De răsfoitul la normă, la chintal, la duzină cărţi din cele afurisite de Caragiale cu zisa, mult prea adevărată, "pentru orice român care a învăţat să citească, lucrul cel mai greu e să nu scrie." Unele dintre ele merită, pe drept, o antologie. Pe care s-a încumetat s-o îngrijească, pigulind perle duminicale (adică publicate, tot de el, în Ziarul de duminică), Alex Ştefănescu. Ceva care seamănă cu literatura, colecţia din 2003, de la Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, din Chişinău, e oda celor o sută de prostii - numărul e adjudecat, se ştie, de florilegiile de bine, numai că orice poate trece în contrariul lui - cuprinse în literatura zilei.
La aşa literatură, aşa metodă critică. Fireşte, un Călinescu şi-a permis să ghicească în poze siluete de majordom, sau mutre italieneşti fără coafură. Totuşi, de la el încoace, felul ăsta de-a pune problema nu e, s-o recunoaştem, foarte comun. Cum scopul ridiculizării scuză orice mijloace, Alex Ştefănescu revine la stilul maestrului, scriind şi el despre ce poate - fiindcă aşa-zisa literatură îl lasă fără obiectul muncii: despre poza unei poete căreia i-ar sta, pesemne, bine cu nasul în altă parte, despre un domn trecut din copt care uită să-şi "îmbătrînească" portretul, despre slova titlurilor, despre volumele bilingve. Comentarii mici şi patern-răutăcioase, în urma unor pretenţii mari, de capelmaiştri ai literelor.
N-o să dau citate, fiindcă publicitatea negativă tot publicitate e, la urma urmei (atît că aceia cărora Alex Ştefănescu le face "serviciul" sînt prea indispuşi ca să-şi mai dea seama de asta...). o să încerc să descriu doar vînătoarea de zi şi de noapte (cine n-are critici pe măsura talentului lui, să-şi facă rost), de care Alex Ştefănescu se plînge, ca de-o maşinărie grotescă da
