Ca şi Quentin Tarantino, Lynch este un regizor greu de situat în cinematografia actuală, o parte dintre filmele sale, precum The Elephant Man (Omul elefant, 1980), sunt adevărate filme de artă, altele frizează o zonă a morbidului care nu este însă nici horror-ul propriu-zis, nici thrillerul clasic, nici un film noir, ci un hibrid aproape inclasabil. Blue Velvet (Catifeaua albastră, 1986) constituie o astfel de capodoperă unde Lynch etalează tema sa favorită, monstruozitatea, cu o tentă fastbinderiană pe alocuri: vorace femmes fatales, dezaxaţi absorbiţi în propriul univers infernal, învăluiţi într-un glamour maladiv, într-o lumină artificială, onctuoasă, cu o muzică picurînd lent, hemoragic într-un decor bizar. Lynch este un estet, colecţionar de curiozităţi teribile, de anomalii ale naturii şi combinaţii funeste care eliberează exemplare unice, memorabile, ieşind din propriul infern al minţii, creaturi care-şi au locul în bolgiile danteşti. Dacă ar trebui să-i găsesc corespondentul literar n-aş ezita în a-l alege pe André Pieyre de Mandiargues sau Michel de Ghelderode din Povestiri crepusculare.

Noul film al lui Lynch, Imperiul minţii, pare să urmeze aceeaşi schemă ca şi The Lost Highway (1997) sau Mulholland Drive (Calea Misterelor, 2001), două lumi paralele ajung să se intersecteze sau, mai precis, începînd prin a se insinua una curge în cealaltă pînă la indistinct. Lui Nikki Grace, alias Susan "Sue" Blkue (Laura Dern) i se propune rolul feminin principal într-un film de mari ambiţii, On High In Blue Tomorrows, care se dovedeşte a fi un remake după un film polonez, 47, asupra căruia apasă un blestem. Filmul polonez a rămas neterminat pentru că actorii săi au început să moară, iar fondul de poveste ţigănească aduce aerul pitoresc al unui background slav, cu actriţe de origine poloneză. Regizorul, Kingsley Stewart (Jeremy Irons), promite o capodoperă, însă înt