Remarcat, la noi, prin ricoşeu din mediul germano-helvet în care publică, prozatorul Cătălin Dorian Florescu surprinde cu fiecare apariţie editorială, dar nu confirmă cu nici una. Cel puţin aşa rezultă din vizibila discrepanţă care se stabileşte între cronicile literare - majoritatea favorabile tânărului autor - şi topurile, bilanţurile, canoanele mai mici sau mai mari alcătuite în ultimii ani. Cărţile lui Florescu sunt citite din scoarţă-n scoarţă, nu şi aşteptate cu frenezie. Dosarul său de receptare se arată a fi unul aproape lipsit de memorie. În fond, nu de sancţionat - ci numai de constatat cu luciditate - sunt toate manifestările acestei ciudate amnezii culturale. Ele traduc oscilaţia de atitudine între, pe de-o parte, indiferenţa faţă de ceea ce este străin şi, pe de alta, curiozitatea inerentă legată de reflectarea propriei imagini în ochii celui venit din afară, în mirările neîntrerupte ale expatului. Şi, fiindcă în romanele lui Florescu întoarcerea într-o Românie demult abandonată reprezintă centrul de greutate al construcţiei, atracţiile şi aşteptările dublează şi cele mai fragile note de exotic.
Dacă în precedentul volum - Drumul scurt spre casă - exista, surprinsă cu încetinitorul, povestea unei călătorii şi filmul unei reintegrări discrete şi temporare, recentul Maseur orb se îndepărtează de pretextele descoperitorului, instalându-se comod pe poziţia întemeietorului. Instalarea, sedimentarea, statorinicirea sunt mai rodnice decât orice promenadă la bordul unei maşini scumpe. Iar experienţele acumulării, mai adânci şi mai productive decât cele ale comparaţiei şi examinării fugitive.
Maseurul orb e, aşa cum văd eu lucrurile, cel mai bun dintre romanele lui Cătălin Dorian Florescu. Fără a le surclasa pe primele două, ci pur şi simplu marginalizându-le şi transformându-le în eboşe reuşite. Tematica bunului sălbatic/ fascinantului român se epui
