Filimon se iveşte oarecum întîmplător în literatura română. I-a fost de ajuns o singură carte pentru a dobîndi un titlu pe care nimeni după aceea nu i l-a mai disputat şi pe care istoriile literare vor fi obligate să-l înregistreze cîtă vreme se va mai scrie româneşte: titlul de autor al primului roman românesc reuşit. Vorbind în cazul lui Filimon de "întîmplare", ne gîndim la modul în care scriitorul însuşi s-a apreciat în cadrul literaturii: nimeni nu a fost mai convins de propria-i insignifianţă ca Nicolae Filimon. în plin romantism, acolo unde hipertrofia ego-ului creator reprezenta aproape o condiţie de existenţă, romanticul Filimon a personificat modestia, sentimentul inferiorităţii faţă de alţii, retragerea în plan secund. A privit mereu spre literatură ca spre un ideal inaccesibil, iar gîndul că ar putea fi el însuşi scriitor - şi încă unul însemnat - l-a considerat, probabil, o aberaţie.
Filimon nu a avut a face niciodată cu ceea ce se cheamă lume literară; n-a îndrăznit să întreţină relaţii cu alţi scriitori. Orfan, autodidact, cîntăreţ în strană, mic funcţionar, apoi funcţionar mediu şi epitrop al Bisericii Enii, acolo unde şi tatăl său fusese preot şi epitrop, Filimon şi-a dus existenţa în perimetrul îngust din jurul Bisericii Enii, locul naşterii sale: Sărindarul, Scaunele, Podul Mogoşoaiei, Sfîntul Gheorghe-Nou, Lipscanii, mahalaua Lucaci înconjurau biserica pe o rază ce nu depăşea un kilometru-doi. Mai mult chiar decît Anton Pann, vecinul său de mahala, Filimon a rămas toată viaţa un bucureştean sedentar.
Paşoptist ca traseu biografic (se născuse în 1819), nu a fost cunoscut de paşoptişti şi nici apreciat de aceştia. Spre deosebire de aristocraţii care au format prima generaţie de romantici români, şi care, încă din prima tinereţe, nu visau decît să scrie şi să publice literatură, Filimon a îndrăznit s-o facă abia la sfîrşitul vieţii. @N_
