Ceea ce mi-am propus aici, ca exercitiu de admiratie cuminecatoare, este sa relev, mai ales pentru
Intelectualul tanar de azi, ceva din exemplaritatea si valoarea paideica a unui destin uman si cultural de respiratie europeana, dar de adanca dospire romaneasca, asa cum se profileaza, pe firul confesiunii esentiale, din paginile minunatului Antifonar epistolar (splendida metafora a dialogului armonic, a tensiunii intime dintre comunicare si cuminecare) aparut nu demult la Editura Albatros din
Bucuresti.
Mai bucuros as canta decat sa fac «literatura»; ar fi sigur mai adevarat si mai… convingator, marturiseste marele tenor intr-una dintre scrisori. Poate sa fie asa, dar seductia scrisului sau nu este deloc una neinsemnata; cand pana ajunge sa zburde, scrisul se preface, pe nesimtite, intr-un alt fel de alta cantare, duioasa, zvelta sau solemna, mereu plina de miez si de savoare. Antifonarul epistolar este, nu doar prin autenticitatea lui umana, dar si prin acest dar al fatalitatii artistice, o lectura sarbatoreasca, in acelasi timp "desfatatoare" si "procopsitoare", putand sta alaturi de celebre pagini de memorialistica romaneasca, de la Scrisorile lui Ion Ghica pana la Hronicul si cantecul varstelor al lui Blaga, sau la Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Tensiunea ideilor, traite organic si responsabil, se intalneste fericit cu forta si maiestria evocatoare a feluritelor lor "intrupari" in "viul vietii", iar dincolo de confesiunea personala, de autoportretul interior, se zugraveste de la sine icoana unei lumi in pestrita devenire, de la "zaristea cosmica" a satului natal la grobianismul deconcertant al "obsedantului deceniu" postbelic romanesc, sau la "eticheta" pretentioasa, dar fundamental "distrata" (distrasa de la esential) a unui Occident crepuscular, pe care autorul s-a priceput, cu intelepciune si eleganta, sa-l cucereasca fara s
