Îl cunosc de peste patru decenii dintre care vreo două am fost colegi: întîi de grupă, la facultate şi, din 1990, de redacţie. Cînd împarţi cu cineva nu doar atîta amar ci şi dulce de vreme, se strînge o legătură cum îmi închipui că e aceea dintre membrii unei orchestre, atunci cînd cîntă împreună.

Pentru mine, în persoana solistului alexagenar de azi continuă să existe şi băiatul Sandu, căminist venit de la Suceava, care se străduia să imite dezinvoltura golanilor de Bucureşti, dar nu-i prea reuşea: se vedea de la o poştă cît de bine crescut, în toate sensurile, este. în masa de fete care luau conştiincios notiţe şi le învăţau pe dinafară în sesiune, ieşeau ca uleiul la suprafaţă cei cîţiva veniţi la Română din vocaţie, iar Sandu era unul dintre ei. Bucălatul jucăuş care se lăsa cu generozitate tapat de ţigări "Carpaţi fără" şi îşi dădea japoneza de la gură în pauze, marele amator de farse şi bancuri, ne uimea la seminare prin analize de text atît de inteligente şi prin referate atît de originale, încît îi stimula şi pe cei mai apatici să renunţe la frazele de-a gata - unele inepte - din cursuri şi prefeţe, să se exprime "cu vorbele lor". Iar Sandu avea mai multe vorbe "ale lui" decît restul grupei, le găsea spontan, era convingător, ne entuziasma. Amestec ciudat de sentimentalism bucovinean cenzurat prin umor, de cinism viril şi bonomie, de insaţiabilitate a experimentului şi pasiune intelectuală, de curaj şi spăşeală, studentul Ştefănescu Alexandru fascina fetele mai slabe de înger şi stîrnea teribile pasiuni. Fiind puţini băieţi în an, iar el - cel mai disputat şi admirat în camerele de cămin de la "6 Martie", îl poreclisem "Mirabila sămînţă". Ceea ce nu l-a împiedicat, la sfîrşitul facultăţii, să se fixeze: s-a însurat cu frumoasa noastră colegă Domniţa şi au o căsnicie admirabilă (meritul e, desigur, al Domniţei).

Redeveniţi colegi după 20 de ani