Atîtea persoane merituoase s-au rugat zilele trecute pentru Dobrin, încît dacă Cel de Sus ascultă de plebiscitul celor de jos ar trebui să-l primească la El pe marele şi ghinionistul jucător. Mai rămîne însă ca şi Dobrin să vrea acolo. Căci nu prea văd stadioane în Rai, cu îngeri care sparg seminţe şi se încălzesc cu una mică înainte de meci, iar după aceea fac o chindie împreună cu el. Dacă o fi prin Iad un campionat, acesta probabil că e organizat pentru fotbaliştii giolari şi pentru arbitrii şi preşedinţii de cluburi aranjori. Aşa că nici acolo n-ar fi loc pentru Dobrin.

O fi avut oare Bunul Dumnezeu curiozitatea să arunce un ochi pe pămînt să-l vadă pe Gîscan jucînd fotbal? Iar dacă a avut, de-acolo să i se fi tras graba de a-l lua dintre noi şi dintre proştii, mediocrii răzbunători şi invidioşii care nu l-au lăsat să joace nici măcar un minut la Campionatul Mondial din Mexic, la Real Madrid, şi au scris de rău despre el, la comandă?

Cu faţa lui încremenită de Buster Keaton, acest fotbalist al miracolelor, care nu se uita niciodată după minge şi îşi hipnotiza adversarii, lăsîndu-i încremeniţi în urmă, era spaima mijlocaşilor închizători, obsesia fundaşilor şi coşmarul portarilor. A fost şi a rămas singurul din lume care ştia să dribleze la pas, aproape cu încetinitorul, avea apoi un demaraj scurt, cu care îşi prindea adversarii în contratimp, după care iar se oprea brusc în aşteptarea altor muşterii şi de-abia după ce îi strîngea lîngă el urma pasa de gol sau încă un dribling şi şutul nepăsător şi neiertător spre poartă.

Dacă n-a putut juca la Real Madrid, n-a plecat de la Piteşti, unde a dezminţit prostia că nimeni nu e profet în satul lui şi a fost dovada vie că treaba asta depinde de fiecare profet în parte. Era într-o asemenea măsură idolul oraşului, încît se pare că a ajuns să supere Cabinetul 1 din cauza acestei nemăsurate popularităţi.