I s-a întâmplat subsemnatului şi mai apoi Adrianei Bittel, i se întâmplă acum lui Alex Ştefănescu. Este vorba despre ceva care tinde să devină un ritual la România literară. Împlineşte careva dintre noi o vârstă rotundă, ca acum Alex Ştefănescu, şi ceilalţi se mobilizează, în secret, pentru a-l sărbători nu doar în redacţie ci şi în revistă, cu articole despre el şi fotografii. Grupajul din aceste pagini, s-a înţeles, a fost întocmit fără să ştie cel în cauză, chiar dacă o bănuială va fi avut, dată fiind experienţa proprie de complotist când au fost alţii sărbătoriţi.

Aşadar, Alex Ştefănescu împlineşte, în 6 noiembrie, 60 de ani, fapt care îmi dă prilejul să-i spun răspicat, negru pe alb, că îi port o străveche simpatie. Că l-am citit totdeauna cu nedezminţit interes. Primele comentarii critice i le-am citit, cred, în "Tomis", pe vremea când nu ezita să declare că el este omul care va scrie istoria exactă a literaturii române. în ce priveşte scrierea Istoriei s-a ţinut de cuvânt, renunţând totuşi la etalonul exactităţii, inoperant în profesia noastră a cărei materie este inefabilul. A scris o Istorie nici exactă nici inexactă, ci "doar" o Istorie. Istoria sa.

În mai multe rânduri, Alex Ştefănescu a mărturisit că Nicolae Manolescu, mentorul său, l-a îndrumat către critica literară, deturnându-l de la intenţia de a se dedica literaturii de ficţiune. Nu vom şti niciodată măsura "exactă" în care N. Manolescu este vinovat de înăbuşirea în faşă a prozatorului sau a poetului Alex Ştefănescu. Ce observăm este că în critica acestuia se manifestă şi un poet şi un prozator, un temperament de artist , vreau să spun, un liric dar şi un narator plin de vervă. Sunt acele exprimări plastice, acele metafore, acele sugestive comparaţii la care Alex Ştefănescu recurge şi care înlocuiesc la el, în parte, demonstraţia critică, expunerea graduală de argumente în sprijinul ac