Mi-a plăcut, licean fiind, cronica sa despre debutul zgomotos al lui Marius Ianuş. Nu ştiu nici acum dacă povestea cu românul hâtru care câştigă bani buni pe străzile New Yorkului agresându-şi consecvent clienţii din ce în ce mai curioşi e adevărată. S-ar prea putea să fie doar o jucărie de stil, expresivă şi cum nu se poate mai exactă. Autorul Manifestului anarhist s-a schimbat îndeajuns - ca poetică şi ca temperament - în anii următori. De atunci, însă, recomand tuturor amicilor gata să dea drumul câte unei afaceri cu covrigi şi gogoşi această inedită metodă de marketing. Lipsiţi de umor sau de curaj, nu mă ascultă niciodată. Şi dau faliment.
Mi-a plăcut simplitatea cu care m-a sfătuit, acum mai bine de şapte ani, într-un Oneşti ploios, spre care pornisem val-vârtej, să nu renunţ la năucitoarele lecturi adolescentine în favoarea superbelor formule matematice. Greu de ales - nu-i aşa ? - între două discipline deopotrivă fascinante. Între Borges sau Eco, pe de-o parte, şi Dirichlet sau matricele Jordan, pe de alta. Eu am oscilat mult. Alţii, mulţi, mi-au arătat cu delicateţe calea. Alex Ştefănescu e printre cei dintâi. Îi rămân recunoscător.
Mi-au plăcut scurtele eseuri de literatură contemporană din volumul, astăzi aproape uitat, Preludii. Publicistica spirituală pe care o ştiam făcea triumfal loc unor analize - intelectual - curtenitoare. Există acolo observaţii despre Nichita Stănescu, Leonid Dimov sau Radu Petrescu, a căror profunzime ar merita-o astăzi cu prisosinţă - mutatis mutandis - autori ca Dan Sociu, Ştefan Manasia ori Sorin Stoica. Prinşi de febra verdictelor şi de teama de a nu greşi încă din tinereţe, puţini recenzenţi ai momentului se mai încumetă să introducă în terenul discuţiilor substanţiale noii titulari de fapt.
Mi-a plăcut - lucru rar în breasla literară - lipsa de maliţie şi de rea-credinţă a lui Alex. Ştefănescu. Atacat d
