Tineti minte ca politica externa a lui Ceausescu se dorea "globala". Dictatorul comunist iesise, formal, din logica Razboiului Rece. Visa o Romanie "nealiniata", care se pune bine cu toata lumea.
In "epoca de aur", profitul comercial, ambitiile unei puteri de negociere imaginare si placerea cuplului prezidential de a realiza calatorii oficiale somptuoase au oferit deopotriva cadrul unor afaceri manoase pentru pusculita partidului-stat si baza simbolica a unui orgoliu national disproportionat.
Din unghiul relatiilor internationale, Ceausescu viza obiective apropiate de agenda grandomana a lui Fidel Castro, chiar daca, pe plan intern, regimul sau isi accentua necontenit trasaturile asiatice. Asemenea dictatorului cubanez, stapanul Romaniei vadea o mare sensibilitate pentru lumea a treia. Din acest motiv, mai ales in anii '70 si '80, statele africane sau cele din Orientul Apropiat au primit mii de "cooperanti" trimisi de la Bucuresti. Ca acesti specialisti erau pusi de Securitate sa faca si un pic de spionaj primitiv, pe baza de tras cu ochiul, se prea poate. Ca ei au fost, implicit sau explicit, foarte buni agenti economici e sigur. Oricum, am constatat personal ca statele respective le pastreaza romanilor o amintire luminoasa, scaldata in decorul unui timp eroic.
Din pacate, ruptura din '89 a intrerupt aceste legaturi "traditionale". S-au scurs doua decenii, fostii elevi ai cooperantilor romani au ajuns la putere, dar legaturile economice dintre noi si spatiul arabo-african se apropie vertiginos de zero, dat fiind faptul ca integrarea in UE si NATO ne-a absorbit, aproape inevitabil, toate energiile politico-diplomatice disponibile. Am fi putut castiga sume deloc neglijabile daca aceasta subita amnezie nu ar fi cuprins politica externa romaneasca. Daca am fi ramas conectati, am fi putut bunaoara umple pietele africane cu Loganuri, numai ca Maroc
