Întîi de toate, exegeza lui Nicolae Manolescu închinată poeţilor romantici e un gest de justiţie. Lăsaţi pe seama profesorilor care-i tratau cu nu mai mult decît o deferenţă culturală, aceştia se vedeau neglijaţi de criticii "puri", fiind suficient să amintim Istoria din 1944, semnată de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, care începea de pe la 1830, fără a arăta paşoptiştilor decît un interes modest. Iar E. Lovinescu rostea, la lecţia de inaugurare a unui curs, în 1910, următoarele cuvinte iritate: "Gîndiţi-vă, domnilor, la toţi Pelimonii, la toţi Ariceştii, la atîţi alţi nenumăraţi poeţi ce au asurzit urechile contemporanilor de la mijlocul veacului trecut - ce s-au făcut? cine-i mai citeşte? cine mai aude de dînşii? S-au şters după cum se şterge o umbră pe zid". Primul care i-a luat estetic "în serios" pe autorii deceniilor aurorale ale literelor româneşti a fost G. Călinescu. Menţionînd asemenea lucruri în
Introducerea la Istoria critică a literaturii române,
N. Manolescu se vădeşte aşezat pe drumul deschis de Divinul critic, al cărui punct de vedere, evident, "a triumfat mai tîrziu", cînd aprecierea lui vie pentru epoca în cauză "a devenit monedă curentă". Dar situaţia romanticilor autohtoni nu constituie decît un caz particular al unui fenomen mai general, de-o însemnătate capitală în abordarea creaţiilor trecutului. G. Călinescu a afirmat răspicat că "istoria literară este forma cea mai largă de critică" şi că menirea sa "nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile". Prin urmare a propus o istorie de valori, bizuită pe un stil critic adecvat, de regulă numit "impresionist". îl putem socoti un precursor, în măsura în care propoziţiile unui René Wellek, din Teoria literaturii (1949), se suprapun celor călinesciene. Conform acestuia, ist
