În ambele ediţii ale Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM), din 1982 şi 2005, se indică faptul că substantivul masculin nene (popular şi familiar) apare în forma articulată hotărît nenea, iar la genitiv şi dativ primeşte şi articolul enclitic: lui nenea. Indicaţiile normative arată că substantivul în cauză face parte din categoria cuvintelor cu neregularităţi în flexiune, a căror îmbinare cu articolul nu urmează regulile dominante: deşi masculin, primeşte un articol feminin, care la genitiv-dativ nu asigură flexiunea, ci se comportă ca şi cînd ar fi finala unui nume propriu. Neregularitatea substantivului nene (care aparent ar trebui să urmeze tiparele de flexiune şi articulare ale masculinelor frate sau rege) provine din statutul său iniţial de termen de adresare, dar mai ales din etimologie: varianta etimologică primară a formei-titlu este de fapt nenea, nearticulat (de la care se forma vechiul vocativ neneo şi care se află şi la originea formei scurte nea). Or, în română, masculinele cu finala atipică în -ă sau -ea (tată, popă, papă, vodă, haplea etc.) creează probleme de flexiune şi articulare, din cauza contradicţiei dintre trăsăturile formale tipice femininului şi sensul masculin. Instabilitatea morfologică a cuvintelor din această serie nici nu este de altfel pe deplin vizibilă în DOOM (care înregistrează doar variantele literare); de fapt, în uz, se manifestă mai multe tendinţe de regularizare a paradigmei; substantivul nene, de exemplu, a căpătat şi o altă formă de articulare, tipic masculină: nenele (cu genitiv-dativ: nenelui).

Formele pomenite sînt de fapt legate de un sens mai nou al cuvîntului, frecvent în uz, dar în mod surprinzător neînregistrat de dicţionarele noastre din ultimii ani. Nene(a) nu mai este de mult doar termen de adresare (Hai, nene! Nene Vasile...), devenit uneori simplă exclamaţie (Nene, ce de bani are!). A dev