Căutând printre acte, am dat de carnetul meu de şofer, categoria B. Datează, cum scrie la "data obţinerii categoriei", din iulie 1994. După atâţia ani, s-ar zice că sunt o şoferiţă cu experienţă. Însă lucrurile nu stau aşa. Spre deosebire de cei care se plâng uneori că au maşină, dar n-au permis (fie încă neobţinut, fie deja suspendat), la mine a fost mereu invers: am avut permis, dar mi-a lipsit maşina. Şi cum, cu permisul singur nu te poţi specializa la condus, m-am perfecţionat mereu la mersul pe jos, care cere şi el, cel puţin în Bucureşti, pe zi ce trece tot mai multe calităţi. Carnetul s-a transformat, încet-încet, într-o relicvă.

Trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost uşor să-mi iau permisul. La şcoala de şoferi am avut ca monitor un fost şagunist, care alterna amintirile din liceul comun cu observaţiile tăioase sau mirările la adresa greşelilor mele. Obişnuită de la planorism să nu am obstacole în cale şi să avansez într-un cer mare şi liber, m-am adaptat mai greu la aglomeraţia de jos. Mult mai bună eram la drumurile din afara oraşului, dar ele nu intrau ca probă de examen. Dacă îmi exprimam vreo îndoială cu privire la calităţile mele de şoferiţă, însoţitorul meu, aşezat comod şi blazat pe scaunul de alături, îşi mângâia mustaţa şi-mi spunea sever: "Nu te mai victimiza!". A sosit ziua examenului, o zi ploioasă. Mă simţeam destul de încrezătoare. La sală făcusem un punctaj excelent. Urma poligonul, la care îmi era teamă de pornirea la rampă, mai ales "în condiţiile unui carosabil alunecos". Prin miracol, totul a mers bine, am trecut. La proba circulaţiei prin oraş zeiţa Fortuna s-a supărat pe mine: am picat scurt. M-au consolat trei lucruri: un coleg care mi-a spus că i-am purtat noroc (ca element de contrast, probabil), apoi ideea că mai bine mai învăţ, decât s-o păţesc şi, nu în ultimul rând, faptul că nu trebuia să dau încă o dată sala şi poligo