Pe Seneca nu-l poţi intui decît atunci cînd eşti dezamăgit de viaţă. Cînd aşadar ai strîns destulă oboseală ca să simţi nevoia unui antract interior, prilejuit de deschiderea unei cărţi calme. O lectură din Seneca e ca o şedinţă de relaxare în cursul căreia simţi cum ostilitatea lumii îşi pierde virulenţa. În privinţa aceasta, oratorul roman e un leac sigur: nu numai că te linişteşte inducîndu-ţi o stare de seninătate, dar îţi dă în plus perspectiva unei distanţări de bun-augur. Capeţi puterea de a privi lumea cu un ochi indulgent, iar pe semeni cu un zîmbet îngăduitor. Din acest motiv, o cură periodică de stoicism nu poate dăuna nimănui, iar pentru cei care nu mai suportă urîtul vieţii, răsfoirea lui Seneca sau Marc Aureliu poate fi salutară.

Scrisorile lui Seneca către mai tînărul său prieten Lucilius sunt un exemplu de pledoarie făcută în numele resemnării demne. Aşadar, nu simplă resemnare, ci ţinuta sobră a unui om asupra căruia constrîngerile lumii nu mai au putere. Resemnarea aceasta are o natură aparte: nu e nici slăbiciune, nici disperare şi nici pasivitate neputincioasă. E mai degrabă o cuminţenie teoretică dată de gîndul că lumea are nişte măsuri cărora trebuie să li te supui statornic, şi asta chiar şi atunci cînd nu le înţelegi. Stoicul este un chietist de dinaintea creştinilor, dar unul a cărui minte este preocupată de măsura tuturor lucrurilor. Dumnezeul lui e măsura. Cînd simte că a depăşit măsura, se retrage imediat, iar cazul suprem e cel cînd, realizînd că însăşi viaţa şi-a atins pragul, stoicul alege să iasă din scenă sinucigîndu-se. Un chietist luptător, sau, cu un cuvînt supus uzurii timpului, nu chietist destoinic, cam aşa poate fi definit Seneca. Un fel de intelectual a cărui vigilenţă s-a travestit în aerul blajin al unei inteligenţe contemplative. Şi, pe deasupra, un spirit căruia decepţiile îndurate nu au reuşit să-i împrumute aerul b