Nu am nici o iluzie: tema măririi pensiilor nu a fost adusă în dezbaterea publică (pe uşa din dos) din raţiuni umanitare, aşa cum ar fi fost normal. Înainte de orice - deci, înainte de a încerca descîlcirea ghemului politic creat în legătură cu acest subiect - e esenţial de spus că pensiile sînt, cu puţine excepţii, jignitor de mici şi că, principial, mărirea lor nu trebuie privită ca un atentat terorist la bugetul de stat, ci ca o măsură reparatorie firească. Discuţiile, afirmaţiile, deciziile, polemicile, reproşurile consemnate în zona politică a spaţiului public, vizavi de "dosarul pensiilor", au fost însă departe de o asemenea perspectivă.

Mărirea semnificativă a pensiilor a debutat la jumătatea acestui an ca din senin şi - reţineţi, vă rog, acest amănunt - după un avertisment care s-a dorit ferm, venit chiar de la premierul Călin Popescu Tăriceanu. Avertismentul era lipsit de echivoc: Guvernul României nu poate opera o creştere a pensiilor masivă, fiindcă asta ar însemna o povară prea mare pentru buget şi, prin urmare, un risc major pentru economie.

Presat de o cotă electorală în scădere pentru partidul pe care îl conduce, dar şi şantajat (cum nu le place liberalilor să recunoască, dar cum se va vedea în lunile ce vor urma) de social-democraţii pe umerii cărora stă, cel puţin la votul de învestire din Parlament, executivul pe care îl conduce, Călin Popescu Tăriceanu abandonează poziţia raţionalist-prudentă în chestiunea pensiilor şi plusează evident la capitolul "populism". Deşi lider de partid liberal, Tăriceanu pariază pe un electorat care nu e îndeobşte "prieten" cu liberalii: pensionarii. Reactiv multă vreme ca premier, Călin Popescu Tăriceanu ia faţa, în primă instanţă, competitorilor politici, prin această mutare.

Deruta declanşată de "lovitura" premierului e distribuită în două zone: la democraţi (plus Traian Băsescu) şi la social-d