Îmi permit să parafrazez titlul volumului de memorii al distinsului meu vecin, dr. Ovidiu Popescu - Diplomat pe trei continente, proaspăt apărut la Editura România în lume - pentru a vorbi despre o experienţă recentă: aceea de globetalker despre filmul românesc la (în ordine) Bruxelles, Istanbul şi Pittsburgh. Cum toată lumea vorbeşte despre "noul val" cinematografic românesc, nevoia precizării unui context, a unor filiaţii sau afinităţi este de la sine înţeleasă. Aşa că m-am urcat şi eu pe "creasta valului" şi am vorbit, vorbit, vorbit (cînd de unul singur, cînd în tandem cu tineri cineaşti) despre ce se întîmplă, miraculos, aproape, într-un cinema pînă mai ieri semi-ignorat - conştient că e mai bine s-o facă particularul Şerban (zis şi "a.l.ş.") decît instituţionalul Şerbănescu (şeful de la CNC)...
Bruxelles-la-brume
Cînd am ajuns la Bruxelles, la-nceputul lui octombrie, era soare. Sincer, nu ţin minte să mai fi prins vreodată "soare la Bruxelles"; ce-i drept, acolo am mai fost doar iarna... Dar soarele, deloc "de octombrie" (26 de grade, vreme de tricou), a strălucit peste Bruxelles-la-brume cît am stat acolo. Localnicii înşişi erau uluiţi, spuneau că n-au avut aşa vreme frumoasă în tot decursul verii! Am profitat, cum se cuvine, pentru a bifa acele locuri pe care le ştiam (Grand-Place-ul, fireşte, dar şi cartierul în care e situat Muzeul Horta şi casa în care s-a născut Cortázar) şi pe multe din cele, necunoscute, care s-au ridicat, pe verticale sticloase, de cînd capitala Belgiei a devenit şi capitala Uniunii Europene.
Seminarul de Film Românesc, organizat de buna mea prietenă Dominique (Domnica) Nasta, avea un subtitlu racoleur: "Le retour de Cendrillon?". Filmul românesc, văzut - pe bună dreptate - drept o Cenuşăreasă a filmului european... Or, cum toată lumea ştie, Cenuşăreasa rîneşte ea cît rîneşte, dar - pînă la urmă - tot ea pleacă cu
