● Adrian Sângeorzan, Circul din faţa casei, Editura Curtea Veche, 2006.
Numele lui Adrian Sângeorzan îmi era necunoscut. Din dicţionare aflu acum că, pînă în 1990, a fost medic la Maternitatea din Braşov, după care s-a stabilit în Statele Unite. În ultimii ani a publicat cîteva volume de versuri şi unul de povestiri care, se pare, n-au prea atras atenţia. Am deschis romanul circumspect şi plictisit şi l-am închis, cîteva ore mai tîrziu, convins că am citit unul dintre cele mai frumoase romane despre copilărie din toată literatura noastră şi, poate, cea mai emoţionantă poveste de dragoste de la Andrew Sean Greer (Confesiunile lui Max Tivoli) încoace. Astfel, mi-am înfrînt o mare prejudecată, aceea că scriitorii români nu pot scrie cu farmec, umor şi stil, debranşaţi de la menirea Scrisului cu majusculă, o poveste care să conţină toate ingredientele pentru a fi citită, cu delicii maxime, de absolut oricine pune preţ pe literatură. Circul din faţa casei ar fi trebuit să ajungă un best-seller şi să devină scenariu de film. La asta m-am gîndit pe tot parcursul lecturii, dînd, entuziast, pagină după pagină.
Romanul este povestea la persoana întîi a cîtorva ani din copilăria lui Adrian, un băiat de paisprezece ani care se mută, împreună cu părinţii săi, din satul Şieu în Bistriţa, un orăşel vechi şi prăfuit. Sîntem în anii â60, tatăl lui Adrian fusese închis, din motive politice, într-o închisoare comunistă, iar unchiul său, Vili, trecuse şi el pe la Canal. Mai mult, lîngă casa lor din Şieu se află o unitate militară improvizată unde sînt ţinuţi sub supraveghere soldaţi/ deţinuţi politici. Sînt ani grei, dar amintirea rezistenţei din munţi este încă vie, se ascultă Europa liberă, oamenii îi aşteaptă pe americani (deziluzionaţi, totuşi, de moartea lui Kennedy, unde bătrînii văd mîna ruşilor), nu sînt cuprinşi încă de resemnare şi au puterea să rîdă chiar da
