De vreo două decenii, ţările din Europa - şi nu numai - caută soluţii de compensare a raportului dintre populaţia activă şi pensionari, în condiţiile natalităţii reduse şi ale creşterii duratei medii de viaţă care duc la îmbătrînirea populaţiei. În ciuda acestui fenomen, una dintre primele măsuri luate în România după înlăturarea regimului comunist a fost micşorarea vîrstei de pensionare. Spre deosebire şi de alte ţări est-europene, România introduce abia acum sistemul pensiilor private. În Polonia, sistemul funcţionează de nouă ani şi la el contribuie, obligatoriu, salariaţii în vîrstă de pînă la 50 de ani. Acolo a apărut însă o mare deficienţă: sistemul nu a înregistrat şi fondurile la care s-au înscris salariaţii, iar timp de peste un an autorităţile n-au ştiut către cine trebuie distribuiţi banii pe care-i strîngeau, perioadă în care uriaşe sume s-au adunat la stat, în loc să fie investite mai eficient de fondurile private. Şi în Bulgaria sau Ungaria există de mai mulţi ani fonduri private de pensii, la care contribuie angajaţii care au pînă la 38 şi, respectiv, 42 de ani. În statele occidentale, sistemul pensiilor private a fost introdus în paralel cu cel public, după ce s-a constatat că formula celui privat a dat rezultate bune în Chile, acolo unde a fost prima dată experimentată, în 1980 (în Chile, sistemul de pensii este acum privatizat în totalitate). Raportul dintre valoarea pensiei lunare şi cea a venitului mediu este foarte mic în Irlanda şi Marea Britanie. Irlandezii se aşteaptă la o pensie de 40% din cîştigurile salariale anterioare pensionării, iar britanicii - la 50%. La capătul celălalt al continentului, se constată situaţii inverse. În Turcia şi Grecia, pensia poate depăşi veniturile din perioada activă. Fenomenul din Turcia se datorează unei deja instituite reforme prin creşterea vîrstei de pensionare. În Marea Britanie, vîrsta de pensionare v