Comediile de salon, cu un decor minimal, erau spectacole de senzaţie din cadrul turneelor teatrale de altădată. Aduceau în prim-plan actori şi obiceiuri care făceau deliciul unei epoci. Turneele de odinioară erau puse sub semnul hazardului. Erau dorite şi îndrăgite de acei actori „disponibili“, dornici de a-şi mai îmbunătăţi în vreun fel viaţa, care aveau grijă să aleagă spectacole uşoare şi, pe post de decoruri, un fundal pictat şi cu un mobilier ad-hoc. Erau comedii gustate de public. Se ţineau deseori vara, pe un itinerar bine stabilit. „Vara era preferat itinerarul clasic al Văii Oltului, dar cunoscutul impresar Falonică susţinea, inevitabil, prioritatea Caracalului. Era un evreu plăcut, de o lăudabilă stăruinţă în ceea ce-şi propunea să facă şi, când susţinea «proiectul Caracal», motiva cu existenţa unui «Teatru Naţional» aici, ca şi cu tradiţia întemeiată de mai mulţi fii ai urbei, cel mai des citat fiind, în pledoariile sale, dramaturgul Haralamb Lecca, primul secretar literar al Teatrului Naţional din Bucureşti. De la Caracal la Piatra-Olt, prima haltă tradiţională era Drăgăşaniul, unde distinsa văduvă a dramaturgului Gib Mihăescu asigura o primire excepţională şi umplea vagonul turneului cu butelii de vin întremător. Preferat era, de cele mai multe ori, şi Târgu Jiul - Gorjul în genere, unde impresarul Bebe Nicolaescu asigura condiţii de ospitalitate şi joc extraordinare“, descriu, în „Craiova, mon amour“, Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu.
Obiceiuri de turnee Şi uite-aşa, mânat de dorinţa de a face cunoscut talentul său, actorul de ieri pleca în turneu. Avea însă grijă să-şi ia de acasă merinde suficiente, care să-şi asigure hrana de peste zi, căci „gajul“ trebuia păstrat şi făcute economii pentru lemnele de iarnă, taxele pentru învăţătura copiilor, cerinţe minime pentru a salva reputaţia profesiei. Aşa se face că toţi cei trecuţi de pri