Recunosc: nu mă pricep la fotbal. Ceea ce vreau să spun, de fapt, e că nu sînt un împătimit al acestui sport. Mă uit rar la meciurile cu miză mare, dar nu-mi dă insomnii un rezultat de egalitate şi nici nu alunec în depresii din cauza unei înfrîngeri. Mă bucură o partidă frumoasă, cu goluri multe şi suspans, uit însă foarte repede marcatorii şi nu ţin statistici cu scoruri şi competiţii. Am o echipă favorită, FC Argeş, fapt care mă scuteşte de confruntări orgolioase cu amicii din redacţii. Ei se bat în vorbe grele şi amintiri comune pentru că sînt, de obicei, suporteri rapidişti, stelişti sau dinamovişti. Cînd au loc finaluri de campionat, ei fac pariuri şi eu le tai.
Dar m-am născut şi am crescut în Piteşti. Oraşul combinatului petrochimic, al uzinelor Dacia şi urbea care l-a dat pe Dobrin. În anii â80, copiii care nu jucau fotbal pe maidanele din Trivale sau de pe malurile Argeşului erau condamnaţi la izolare. Toată lumea bătea mingea, o minge grea de 35 de lei sau una mai uşoară de 18 lei. Se găseau în coşuri mari la celebrele Auto-Moto-Velo, un fel de magazine universale pentru produse din cauciuc. Puneam fiecare cîte trei-patru lei, ne încolonam pe străzile lungi ale oraşului şi porneam să cumpărăm minge. Din douăzeci de bucăţi, reuşeam s-o găsim pe cea mai puţin ovală, prin metoda simplă şi sigură a răsucirii în aer. O cumpăram victorioşi şi alergam rapid în spatele blocului să încingem o miuţă printre leagăne ruginite şi bara de bătut covoare. De la balcon, se auzea, cîteodată, glasul mamelor chemîndu-ne în casă sau anunţîndu-ne să zburăm la Alimentara. O dată pe săptămînă băgau pui şi noi ne înşiram la coadă.
Cînd cădea întunericul, începeau poveştile. Umpleam tricourile cu zarzăre crude sau cu mere şi ne adunam în faţa blocului să-i ascultăm pe vecini povestind despre Dobrin. Noi nu-l ştiam decît din poze, taţii îl văzuseră jucînd de-adevă
