Cand ajungi la Robaia, se cuvine mai intai sa te opresti in fata portilor de la intrare si, cu o metanie adanca, sa dai slava lui Dumnezeu ca te-a adus in chiar inima Muscelului, in locul unde traiau candva cei mai renumiti calugari din toata Valahia. Esti in Sinaiul romanesc, pe pamant deja sfintit de osemintele a sute de monahi postitori, smeriti si fara nume. Doar cativa, putini si anume alesi de Dumnezeu, au trecut sita deasa a uitarii, ramanand in legendele si in poezia toponimica a locului: Piscul lui Visarion, Poiana lui Dometie, Poienile Pustnicilor,Valea lui Mas, La Chilii.

Conteaza mai putin incinta manastirii, superba si plina de toate culorile toamnei; adevarata inima a Robaiei pulseaza in afara zidurilor de lemn si piatra, printre copacii si bordeiele sihastresti de la Izvorul cel miraculos si datator de sanatate, unde au pustnicit dintru inceput ucenici ai marelui Paisie Velcicovschi, monahi neclintiti in credinta si botezati cu nume de sfinti: Zosima, Paisie, Iosif. Tot aici, trecand crestele Fagarasului, s-a refugiat si a fost staret Sfantul Sofronie de la Cioara, iar celebrul iconar Parvu Mutu s-a retras din cele lumesti, dimpreuna cu fiul sau Gherasim, imbracand pe la 1720 hainele cernite si grele ale monahismului, sub numele de Pafnutie. Padurea Robaiei e un imens cimitir, un ascuns osuar de martiri si monahi imbunatatiti. Intr-o latura, tacut, chiar la poarta manastirii, vegheaza, ca un paznic neclintit, ultimul mare parinte al manastirii - blandul si inteleptul duhovnic Inochentie Hatis. Pe crucea lui de piatra simpla, de rau, sta scrisa aceeasi zi de nastere si moarte: 14 septembrie 1901-1997. Alaturi, dalta pietrarului i-a indesat pe un singur rand gradul monahal (protosinghel) si numele, pe care maicile de la Robaia l-au si facut uitat, preschimbandu-l cu multa dragoste intr-un simplu si catifelat alint: parintele nostru, Tata