De cand tinerii regizori au inceput sa-si adjudece premii la cele mai prestigioase competitii, cinematografia romana a devenit cea mai directa si patetica pledoarie pentru integrarea culturii romane in cea mondiala.

Viza obtinuta prin succesul regizorilor romani e una dintre cele mai valoroase care ne aboneaza la consideratia si atentia intelectualilor occidentali. Dupa succesele filmelor lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu sau Cristian Nemescu nu se mai poate vorbi ca despre o intamplare despre filmul romanesc. Si nici despre cultura romana. Imaginea de tara neguvernabila, plina de copii abandonati si caini eutanasiati, bomba cu delincventi care dau scoala mafiilor traditionale prin indrazneala si ingeniozitate, a suferit o necesara si urgenta corectie. Unora le pare acum o gluma absurda, potrivita unei tari eugenionesciene. E drept, realitatile nu s-au schimbat prea mult de cand eram prezentati la rubrica de curiozitati a jurnalelor de stiri. Suntem totusi tara in care a murit domnul Lazarescu si asta ne da o oarecare prestanta. Filmul romanesc pe care prin tara nu-l prea baga nimeni in seama intinde covoare rosii pe bulevardele culturale ale lumii.

Cam acelasi lucru se intampla cu literatura. Cartile tinerilor autori sunt traduse si publicate de edituri straine. Autorii insisi sunt tintele celei mai mari vanatori postcomuniste de talente. Sunt vanati sa fie adusi in fata publicului occidental cu apetit pentru noutati culturale. O foame exprimata prin editii de lux sau populare, serate culturale in care autorii citesc din operele lor, turnee, premii, intalniri cu publicul, cu studentii, cu universitarii. Chiar daca nu a imbogatit pe nimeni, castigul de imagine din vitrinele occidentale face bine tenului culturii si da culoare obrajilor vestejiti ai literelor romanesti.

Daca recunoasterea de care se bucura cultura romana e fireasca intr-o lume car