Claudiu Saftoiu
Mi-ar placea sa cred ca tarele politice romanesti reprezinta o boala, o molima exclusiva a celor care obtin si detin puterea. Pe care o primesc brusc si inocent unii dintre cetatenii tarii, dupa ce sunt alesi.
Ca egoismul, memoria scurta, oportunismul, proiectul autist si neobosit al autopromovarii, gargara principiala si foamea dupa influenta si profit cat de mici sunt doar avatarurile exclusive ale omului politic. Avataruri straine, desigur, imensei majoritati tacute, modeste si cumpatate, in tot si in toate.
Sa fie acest comportament public deviant rezultatul unui virus exclusiv cu care este infectat insul ales, imediat ce depune juramantul de credinta, ca politician?
Voi enumera cu egala detasare sapte pacate capitale comune de care se fac raspunzatori doua entitati, asumate ca atare in textul de fata: omul politic roman si cetateanul roman. Asa cum i-am cunoscut eu, dupa 1990 incoace.
FLECAR. Limbarita politicianul roman face casa buna cu limba ascutita si neobosita a cetateanului simplu, oriunde l-ai intalni pe cuprinsul patriei. Cu cat politicienii vorbesc mai mult, cu atat descopera ca avalansele de declaratii, comunicari, discursuri si vorbe mestesugite pot lua locul cu usurinta principiilor ferme si actiunilor politice concrete.
La randul lui, cu cat cetateanul simplu este mai vorbaret, mai „tare-n papagal”, cu atat mai mult anturajul il apreciaza drept un dibaci om de lume, o companie placuta si atractiva. In ambele cazuri, flecareala si dispozitia spre flecareala devin un redutabil atu de leadership al celor doua entitati enuntate mai sus.
BAGARET. Nu cunosc o mai mare versatilitate si diponibilitate de a se da cu parerea despre tot si toate, ca cele de care dispune politicianul roman. Ani de montorizare a surselor publice m-au dus la concluzia ca politician
