In preajma revolutiei Mai mult decat oricare alt spatiu politic si intelectual, Franta pare dominata de un spectru al revolutiei ce bantuie imaginarul unei natiuni. De la exercitiul anului 1791 pana de baricadele Comunei din Paris, aceasta pasiune a angajarii in schimbarea din temelii a universului guvernarii nu este epuizata niciodata. Fascinatia adamismului revolutionar este la originea inclestarii ce opune, implacabil, pe "reactionari" "progresistilor". Absenta unui compromis rezonabil intre familiile ideologice si trauma violentei fondatoare a Revolutiei explica supravietuirea mitului iacobin si esecul amenajarilor destinate sa organizeze suveranitatea natiunii. Profunzimea dezbaterilor este dublata, dramatic, de imaturitatea constitutionala: succesiunea de legi fundamentale nu poate ascunde decat cu dificultate imposibilitatea identificarii unui nucleu de valori in jurul caruia sensibilitatile franceze sa se poata ralia. Doar regimului republican de dupa 1875 ii va fi dat sa pacifice o natiune marcata de intransigenta unor conflicte fratricide. Baricade si moderatie politica În aceasta lunga istorie a secolului revolutionar, situata intre 1789 si 1870, depozitia lui Alexis de Tocqueville este una centrala. De pe un alt versant decat cel al Memoriilor de dincolo de mormant ale lui Chateaubriand, Amintirile* sale detaliaza parcursul intelectual si uman al unor personalitati ce traiesc sub semnul a doua lumi: experienta revolutiilor le modeleaza biografiile publice si le acorda privilegiul de a fi martori angajati ai unei epoci. Dincolo de diferentele ideologice, numitorul comun este dat de un esec al carierei oficiale - ca si in cazul autorului Geniului crestinismului, ceea ce posteritatea va retine nu este efigia membrului Adunarii Constituante sau silueta ministrului de Externe, ci moderatia melancolica a timbrului tocquevillian. Notatia amara, schitele de portr