M-am intrebat mereu de ce sint programele educationale ale copiilor nostri atit de incarcate, alienante si inspaimintatoare, dar nu am gasit vreodata un raspuns rational. Articolul de fata este rezultatul unei reflectii mai indelungate la cazul tinarului matematician Marius Pachitariu care, dupa un an petrecut la prestigioasa Universitate Princeton, a revenit sa-si continuie studiile la Iasi, acuzind o inadaptare totala la stilul de viata american. Marturisesc, situatia m-a impresionat mult si, de aceea, mi-ar placea sa fiu bine inteles in ceea ce voi spune. In primul rind, cred ca tinarul a actionat corect in conditiile date. Daca vom urmari atent declaratia sa publica, vom sesiza un lucru teribil. Inaderenta lui Marius Pachitariu la sistemul mentalist de peste Ocean nu a descris o simpla indispozitie a departarii, un homesickness (despre care vorbesc chiar americanii frecvent) firesc pentru orice strain, in orice cultura. Ea a devenit o veritabila depresie din cauza careia tinarul nu mai putea lucra, pierzindu-si interesul pentru matematica insasi, pasiunea lui prin excelenta. Ca atare, unui rau mare (alterarea identitatii de matematician) i-a fost preferat - intelept si absolut legitim - un rau mai mic (intoarcerea intr-un mediu academic - desi valoros - fara posibilitatile de vizibilitate si manifestare ale Princeton-ului american). In al doilea rind, sa adaug si faptul ca, personal, am o admiratie autentica pentru matematicieni in general (ca indivizi cu un potential intelectual deosebit, selectati cumva sui generis de o disciplina performanta, unde impostura se poate strecura mult mai greu decit in alte profesii) si pentru tinarul Pachitariu in special, tinar care, in interiorul unui domeniu mai degraba inchis muritorilor de rind, a stralucit, iata, foarte devreme, confirmindu-si apartenenta la o super-elita stiintifica. Daca se va citi dezamagirea in analiza d