Pe un scenariu propriu, impreuna cu o echipa impresionanta, ca si ambianta montarii intr-o imensa hala dezafectata si reamenajata pentru spectacolul invitat deja in tari vest-europene si peste Ocean, regizorul Silviu Purcarete pune la cale o farsa in care tragicul si "carnavalescul" sunt convergente in reflectarea a ceea ce opera lui Goethe ne angajeaza prin poezie si adevar. Nimic nu se potriveste mai putin aici decat o receptare tip "dare de seama " si este ciudat ca nu putini s-au lasat sedusi de aglomerarea aproape sufocanta a efectelor spectacolului - super, hiperproductie pe durata a numai doua ore -, ajungand chiar sa-l repovesteasca in maniera lecturilor de popularizare. Alte opinii au cazut in extrema relativizanta si sprintara pana la derizoriul pe care-l "condamna" altfel. Sunt doar doua dintre capcanele minutios pregatite tocmai pentru a demonta iluzia complicitatii clasice de dincoace sau/si de dincolo de rampa cu ipostazele ei recurente ce fac obiectul celor mai pedante speculatii livresti. Esafodaj rand pe rand sfaramat si reconstruit prin mijloace despre care se poate spune ca, mimand mimesis-ul, ii imprumuta un sens secund, in multiplicitatea reprezentarilor. Regizorul Silviu Purcarete nu se sfieste sa ne arate fata si reversul aceleiasi medalii, developand "la fata de cortina" angrenajele care le fac posibile. Abordarea e contemporana, stilul - inconfundabil. "Nu cred in natura evanghelica a textului", afirma raspicat intr-un interviu in revista Dilema veche, fara spiritul de fronda intarziata destinat oricum unui public restrans, atasat virtutilor la moda. Mai ales atunci cand este vorba de scrieri din patrimoniul literaturii universale transpuse in montari de referinta, de la 1001 de nopti, tragedia antica, Ovidiu, Shakespeare, Rabelais la S. Beckett, Eugène Ionesco. Peste care s-au stratificat in timp interpretari elocvente in arheologia cunoaste