Pentru a ridica în Bucureşti o locuinţă, efortul se aseamănă unui coşmar recurent întins pe ani de zile, chiar şi pentru cei cu resurse financiare substanţiale. Slalomul printre avize şi alte aprobări de moment ne determină uneori să ne întrebăm cum era cu o sută de ani în urmă. Pe atunci, autorizaţiile erau valabile numai vreme de şase luni, faţă de un an, cât este astăzi (în plus, cu posibilitatea prelungirii), iar comanditarul era obligat să păstreze autori

Pentru a ridica în Bucureşti o locuinţă, efortul se aseamănă unui coşmar recurent întins pe ani de zile, chiar şi pentru cei cu resurse financiare substanţiale. Slalomul printre avize şi alte aprobări de moment ne determină uneori să ne întrebăm cum era cu o sută de ani în urmă.

Pe atunci, autorizaţiile erau valabile numai vreme de şase luni, faţă de un an, cât este astăzi (în plus, cu posibilitatea prelungirii), iar comanditarul era obligat să păstreze autorizaţia de construcţie în original la punctul de lucru. Aveau dreptul să întrebe de ea atât poliţaiul de la circumscripţie, cât şi vardistul străzii.

Săpăturile trebuiau dezinfectate cu lapte de var şi calaican (sulfat de fier) în proporţie de 200 de grame de var la 100 de grame calaican pentru un metru pătrat de suprafaţă. Pentru obţinerea autorizaţiei, proprietarul trebuia să prezinte patru documente: planul general al terenului; un plan de pivniţă cu arătarea temeliilor; un plan pentru fiecare cat; o tăietură generală a clădirii şi faţada dinspre stradă. Nimeni nu putea construi sau chiar repara clădiri sau împrejmuiri fără autorizaţia obţinută de la primărie.

În primele două ocoale ale oraşului exista obligaţia să se ridice imobile doar din zidărie sau piatră. La periferie se puteau construi şi clădiri din paiantă, lemnele fiind complet îngropate în z