Mircea DANELIUC
Ora lanti
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 376 p.
in ultimii zece ani, regizorul Mircea Daneliuc – filolog la baza… – a atacat cu succes redutele prozei si ale dramaturgiei, publicind aproape an de an cite un titlu bine sau relativ bine primit in lumea literara. Romane ca Pisica rupta, Marilene, Apa din cizme, Strigoi fara tara sau Petru si Pavel alterneaza, semnificativ, cu volume de teatru precum Schiopul binemirositor, Doi pinguri, Carlo Carlini, iluzionism, Femei in ghips, probind un potential creativ multiplu. Nu-mi dau prea bine seama daca literatura lui Daneliuc (pe care am urmarit-o sporadic) a lasat urme la fel de adinci in zona prozei ca si filmele postdecembriste ale regizorului – sarcastice si „iesite din titini“ – in cinematografia romaneasca de tranzitie. Incomod, de o inteligenta cinica si acida, prozatorul este mai aproape de, sa zicem, neorealismul alienant al unor Razvan Petrescu sau Petre Barbu decit de universul lumpen, mizerabilist al unui Radu Aldulescu (daca stau sa ma gindesc bine, autorul are ceva si din temperamentul unui poet precum O. Nimigean…). Regizorul de film isi valorifica experienta artistica si observatiile „de viata“ in constructii epice inchegate, relansindu-si obsesiile prin valorificarea dezinvolta a noilor formule narative. Ultimul sau roman, Ora lanti, contine mai toate calitatile – dar si anumite neajunsuri – made by Mircea Daneliuc. Pastrind anumite trucuri mai vechi, el aduce insa o serie de „surprize“ tematice si de viziune.
Un prozator cu „surprize“ tematice si de viziune
Cartea incepe „in forta“ cu o scena de sex descrisa au ralenti, cu umor histrionic. Tonul este unul de badinaj (auto)ironic, colocvial si complice, de confesiune dramatizata. Protagonisti – naratorul, un inginer de sunet pe nume George Stratulat, 50 de ani, apelat c
