Un val de antipatie italiana s-a abatut asupra romanilor. Un val de resentimente italiene antiromanesti, ce a mocnit undeva prin preajma, s-a dat in vileag. Un val de ostilitate crescinda se poate declansa impotriva noastra, oricit de exagerata ar fi si oricit de nedreapta, in mod cert, este. Ce se poate face? In primul rind, „ciocul mic!“ si mai putine aparitii la televizor ale factorilor responsabili sa gestioneze treburile tarii. Basta! La treaba serioasa cu poporul nostru – sau „poporul meu“, cum generos se exprima dl G. Liiceanu recent intr-un dialog cu Robert Turcescu, plin de suspine si oftaturi – lasat cam de izbeliste.

Nu e vorba doar de „tiganii care ne fac de rusine“, ci de un intreg corp social ajuns la limita disperarii. Care nu are limite. Noi ne amuzam cind vedem la televizor secvente cu prostituate si politicieni verosi, ne amuzam cumplit cind urmarim universitari cu patalamale utilizind un limbaj de mahala, ne amuzam ingaduitori ca ciudatenii si ticalosii sint peste tot in lume. E adevarat, dar comparatiile cu modelele existentiale negative si plusarea virtutilor noastre in ale descurcarelii au degradat modul nostru de a fi. Cei sapte ani de acasa. Acei alti sapte de respect fata de cei din jurul nostru si de lege. Cei 7 ani de a accepta faptul ca, dincolo de valorile materiale, acesti nenorociti „verzi“ si „parai“, mai exista si valori morale, si viata launtrica, si prieteni si solidaritate si bucurii si suferinta si umanism si credinta ca e bine sa crezi in ceva.

Cu sau fara Dumnezeu. Daca Dumnezeu a murit, ar trebui sa mai ramina ceva. Altfel ajungem unde deja am ajuns.

Nu poti sa dai din umeri si sa strimbi din nas in fata reactiei autoritatilor italiene si a opiniei publice italiene. Nu poti sa nu te intrebi ce a facut statul roman in acesti 17 ani de postcomunism pentru cetateanul de rind, dincolo de firimitur