În vremurile în care corectitudinea politică încă nu invadase România şi ţiganii încă nu descoperiseră că sunt romi, puteam vedea de la fereastra camerei mele două case de ţigani. De la etajul trei am privit de nenumărate ori direct în curtea lor. Erau două case foarte diferite, una cu o curte largă şi aerisită, plină de puradei focoşi şi câini mari lăţoşi, unii mai negri ca alţii. Cealaltă curte era îngustată de movile de fier vechi, întunecată de o mulţime de folii negre, tăcută şi pustie. Locatarii blocurilor de români din vecinătate vorbeau întotdeauna despre curtea ţiganilor buni şi casa ţiganilor răi. Dinspre ţiganii buni veneau ades în miez de noapte ecourile chefurilor apocaliptice ritmate după intrarea în adolescenţă a brunilor puradei. Vecinii români le făceau întotdeauna scandal. Dinspre curtea ţiganilor răi se auzea în schimb doar zborul flegmelor ţintite către capetele copiilor români. Vecinii nu le făceau niciodată scandal căci scuipaţii planau silenţios în aer, iar ruşinea românaşilor vizaţi hrănea ignorarea evenimentelor umed zvârlite.

Până la jumătatea secolului 19, în România, ţiganii erau robi. Sclavi, adică. Eliberarea lor nu a fost vreodată dublată de un efort serios din partea statului român de a-i integra pe ţigani în mersul normal al cetăţii. Mâna de lucru ieftină a ţiganilor, precum şi „monopolul“ deţinut de această etnie asupra ocupaţiilor mai puţin plăcute populaţiei majoritare au fost doar alte motive de a menţine starea lor de marginalizare. Unii dintre ei, cei mai cuminţi, au acceptat cu resemnare să măture sau să desfunde canale. Alţii, cei mai talentaţi, dar şi cei mai puţini, au devenit muzicieni renumiţi. Cei mai mulţi însă, oameni isteţi cu sânge iute, au reacţionat cu violenţă la scârba cu care vecinii români îi priveau. Hoţia a devenit ocupaţia lor de bază.

Odată cu apropierea noastră de statutul european, corecţii poli