La inceput de stagiune, Opera din Timisoara a oferit premiera cu Madama Butterfly de Puccini, superba realizare ce se alatura astfel titlurilor din repertoriul curent (Turandot, Tosca, Boema), fiind probabil, in tara, teatrul care ruleaza, efectiv, cele mai multe creatii imaginate de autor, poate si pentru ca directorul Corneliu Murgu este unul dintre marii tenori puccinieni ai ultimelor decenii, dar, cu siguranta, pentru ca sint partituri cu un puternic impact la public.
Productia m-a fascinat pentru ca montarea clasica, decorul (unic) traditional, dar plin de farmec, si costumele de o frumusete si o varietate captivanta (toate purtind semnatura italianului Mario de Carlo) aduc ceva din atmosfera japoneza, fiecare detaliu subliniaza delicatetea, gratia, specificitatea nipona. Chimonourile autentice, viu colorate, vesmintul nuptial (voalul alb prins in celebrele ace de par, cazind peste chimonoul rosu imbracat peste alte citeva albe – „inlaturate“ succesiv de catre Pinkerton in duetul de dragoste), apoi rochia occidentala purtata de Butterfly in actele II-III sau cea a „sotiei americane“ Kate (amintind de Marylin Monroe) cuceritor intrupata de Narcisa Brumar, jocul umbrelutelor si al evantaielor (inlocuind si… paravanele), incaltamintea inalta (greu de purtat de cei neobisnuiti cu pasul mic si rapid), steagul american si papusa-Lincoln devenite elemente (si argumente) importante in dialogul cu Sharples sau chiar zmeul-steag inaltat de copil, iar in final pinza rosie ce cade asupra tinerei care, din nou in culoarea dragostei insingerate, se sinucide, totul se incadreaza firesc in mica lume a casutei din panouri, unde se deruleaza drama nefericitei gheise. Surprinzator este inceputul spectacolului, aducind pe scena citeva „femei usoare“ abordate de marinari americani, desi Butterfly nu face parte nicidecum din acea categorie, iar unirea „caselor de rendez-
