De la drob ne-a rămas, de n-o fi prea mult spus, o diviziune familială a poveştilor. Femeile, acasă, le scornesc din orice, cu ochii la ce-ar putea să fie, bărbaţii, în lume, le caută pricini, iscodind prostiile mirabile care, de n-ar fi, nu s-ar povesti. E un algoritm simplu, pe care Bănulescu îl rafinează. Vorbim de Iarna bărbaţilor, ediţia definitivă, din '79, de la Eminescu. Drobul pe care-l pomeneam se rostogoleşte aproape de cîmpiile cu barbari, care aşteaptă ceva. Un pericol, sau o minune. În timp ce le măsoară apropierea, femei şi bărbaţi, deopotrivă, pun în circulaţie întîmplări la fel de absurde şi, în acelaşi timp, de probabile ca moartea copilului prin căderea drobului de sare.

Lumea lor e un pustiu pe care trebuie să-l înfrunte cu vorba goală, cu cîntece pe care le ia apa, dimpreună cu oamenii lor. Din primăvară pînă-n iarnă, viaţa le e un joc de oglinzi, o masă a norocului făcută de la început ca să trişezi la ea, aşa cum cîmpia, vietate de apă tulbure, pămînt furat de Dunăre de pe te miri unde, trişează-n lupta cu oraşul. Aşa cum poveştile depărtărilor trişează faţă cu plăsmuirile vetrei.

De departe, de undeva, vine frica. Despre ea este Memorial-ul de amiază, despre o frică interesantă pentru orice psiholog, sau psihologizant, rătăcit în literatură. Nu e angoasă, nici reacţie de apărare faţă de ceva ce cunoşti. E un sentiment aproape folcloric, căruia nu-i pot găsi rădăcini decît în prostia precaută, carevasăzică, alterată puţin de filosofie, a gospodarilor lui Creangă. Pentru care călătoriile sînt importante. Ele îi scot din cercul lor de tîmpi şi le ţes aură de filosofi. Aşa şi cu Georgescu de la referenţi, cel care-a început să schimbe, deodată cu călătoriile, şi amantele.

Sînt, e drept, lucruri care-ţi alină frica, nerăbdarea, curiozitatea. Însă ele nu pot fi găsite decît iarna. Femeia care caută turtă dulce pentru fiul ei bol