Suprarealismul nu face casă bună cu ceea ce se cheamă pietate. Sanculotul care pălmuie cu sete (cum ne încredinţează Jules Michelet), după oribila decapitare, frumosul cap al vaporoasei şi feciorelnicei Corday d'Armont, e un suprarealist avant la lettre. A aniversa jubilatoriu ghilotinarea cetăţeanului Capet, alias Ludovic al XVI-lea al Franţei, ţine de suprarealismul propriu-zis.
Am dat, în urmă cu vreo nouă ani, din, pur şi simplu, întâmplare, printr-un hazard banal, nu "objectif", între paginile unui florilegiu din opera "divinului Marchiz", cu o prefaţă de Apollinaire1, de un document destul de straniu.
E vorba de un "fluturaş" roz-cyclamen, tipărit de grupul Contre-Attaque ("Front al intelectualilor revoluţionari"), fondat, în 1935, de către Georges Bataille şi câţiva camarazi ai săi: Breton ("cu care se reconciliase provizoriu"2), Éluard, Péret, Klossowski, pictorul Yves Tanguy şi Maurice Heine.
Iată documentul amintit3:
Desigur, tractul deţinut de mine nu e unic. Multiplicat în suficient de multe exemplare, el dăinuie, şi astăzi, pe cât bănui, în "depozitul legal" ori prin arhive; sau, ca în cazul meu, prin vreo bucoavnă, ca o pseudo-zăloagă de pripas...
Nu-i vorba, deci, de o descoperire, ci, mai curând, de simpla restituţie a unui document (istoric) constând în peticul cutărei foi volante, graţie căreia e cu putinţă, cred, reconstituirea aproape fără greş a unei întregi mentalităţi...
În 1936, Ludovic al XVI-lea al Franţei era trecut în lumea celor drepţi de-o sută patruzeci şi trei de ani.
"LES 200 FAMILLES qui relčvent şdepind, n.m.ţ de la justice du peuple" nu mai erau decât o palidă fantasmă cu peruci albe şi jabouri de dantelă; sau, în cazul optim, o materie de studiu pentru cronicarii, inofensivi, ai Vechiului Regim, - când nu o nostalgie snoabă sau autentică, dar fără viitor, a regaliştilor de la "l'Action Fra
