Românii sunt un popor uşor de manipulat. Absenţa spiritului critic, asociată aprinderii de moment, sub semnul latinităţii, îl face să înghită pe nemestecate orice lozincă, fără a-i descifra substanţa. Aşa s-a întâmplat în ultimii 17 ani cu privatizarea, desfiinţarea CAP-urilor, anticomunismul, anticorupţia, reforma, schimbarea de regim. Un club de aventurieri - cum ar fi zis Arghezi - lansează, la un moment dat, o lozincă. De îndată, presa de fătuce şi guguştiucii o preiau şi o oferă poporului fără o minimă verificare. Democraţia înseamnă, prin definiţie, absenţa cenzurii. Toate punctele de vedere au posibilitatea să se exprime în spaţiul public. Democraţia românească e însă profund afectată de ceea ce Igancio Ramonet numea cenzura consensului. Ca şi în cazul reflexului pavlovian, pronunţarea unui cuvânt stârneşte o reacţie automată. Spui vot uninominal, toată lumea răcneşte a aprobare, iar cei ce îndrăznesc să obiecteze sunt imediat puşi la colţ ca fiind reacţionari. Pe acest mecanism s-a creat în România, în doi timpi şi trei mişcări, isteria votului uninominal. Nimeni nu s-a întrebat şi despre efectele negative ale votului uninominal în România definită de o slabă conştiinţă civică. Nimeni nu s-a gândit că prin votul uninominal se slăbeşte forţa partidelor sau că sunt legitimaţi baronii locali şi, în general, oamenii cu bani. Nimeni nu s-a gândit că votul uninominal de până acum - pentru preşedinte, pentru primari - n-a promovat în mod automat cele mai cinstite şi cele mai bine pregătite persoane. Toată lumea e convinsă că votul uninominal va aduce automat creşterea salariilor, dispariţia haosului din Bucureşti, pensii mai substanţiale, ieftinirea oului. Absurditatea e cu atât mai mare cu cât mulţi politicieni şi jurnalişti sunt convinşi că votul uninominal e o prostie, că reformarea clasei politice nu stă în votul uninominal, ci în schimbări de profunzime în însă