Şi fiindcă numele lui însemna libertate, venind din greceşte, Elefterie, - Elefteriade, - nu mai suportase ocupaţia sovietică; decât până în 1950, în decembrie, când plecase în Brazilia...

Aşa că ajunsese acolo în luna lui Ianuarie, ce dădea şi numele capitalei şi, unde statuia Mântuitorului uriaş te primeşte cu braţele larg deschise.

Obsesia sa... Ridicarea de zmee. Asta se petrecea când era mic, pe plajele Mangaliei.

în 1947, - cât mai rămăsese în România, - deschisese o expoziţie de pictură. O imagerie coloristică, plină de rigoare, ducându-te cu gândul la Paul Cezanne, inspiratorul... în iunie a.c., factorul poştal, un tânăr simpatic, îmi întinsese uluit o scrisoare voluminoasă... Era din Brazilia. Şi dacă mai eşti şi fotbalist... Dar nu, era de la... Elefteriade. Colegul de clasă, pictor şi arhitect renumit

Trecuseră 56 de ani de la despărţire. Făcuserăm amândoi liceul la Braşov, la Dr. Ioan Meşota. Aflase adresa mea de la Stănicel, alt coleg, bucureştean, căruia în clasă îi ziceam Torpilorul. Ar fi mult să explic...

în 1942, ne pregăteam să dăm bacalaureatul. Plănuiam şi un banchet, deşi duceam lipsă de bani. Toată clasa, elev cu elev, urma să se perinde prin faţa tablei negre, să fie fotografiat, - eu, fiind "poetul clasei", trebuia să scriu pe tablă o strofă, să fac un soi de portret.

Totul se constituia într-un fel de album, pe care elevii urmau a-l păstra ca amintire.

Ciudat. Numai "portretul" lui Stănicel îmi rămăsese în minte; nu ştiu de ce. El suna aşa:

Pentru banchet cum n-aveam bani, nimic fără prezenţa lor, să-l vindem la americani (!) pe Pussy, bravul Torpilor.

Cred că din toată clasa aceea, numai noi, trei, am rămas în viaţă, Elefteriade, Stănicel şi cu mine. Nu am să înţeleg niciodată ce legi dictează ţinerea de minte. De pildă acum, deşi nu ne-am mai văzut de atât timp, Elefteriade mi