Horia-Roman Patapievici rămâne, de la o carte la alta, unul dintre cei mai lucizi şi mai scandaloşi gânditori afirmaţi în România postdecembristă. Poate chiar cel mai lucid şi - iarăşi, poate - cel mai scandalos. De unde această stare de fapt? Din obişnuinţa gazetărească, îndelung rodată pe ficţiuni şi pe eticisme, de a citi pe sărite sau - caz totuşi fericit - printre rânduri. De a esenţializa brutal şi de a simplifica nepermis de mult. Aşa se explică dosarul naţionalist instrumentat în anii '90 de camarila extremistă a României Mari la adresa Politicelor, aşa se explică filele aprige ale anchetei de pe poziţii naiv postmoderne prin care Observatorul cultural a pus la zid, în 2002, Omul recent.
E de aşteptat ca şi Despre idei & blocaje, apărută de puţină vreme, să creeze - cu totul neîndreptăţit - sau să recicleze - din depozitele memoriei - câteva antipatii. Din păcate, exact aceasta e formularea. Idiosincrasia, şi nu cuvenitul semn de întrebare presărat din loc în loc pe parcursul argumentaţiei, va dicta şi se va insinua în cele mai multe dintre opiniile defavorabile asupra cărţii. Acestei reacţii viscerale i se adaugă senzaţia că orice demonstraţie întemeiată pe logică este în chip necesar liniară şi că, ori de unde ar începe trunchierea critică, falsul se va lămuri pe loc sau cel puţin în timp real.
Care sunt ideile şi care sunt blocajele, aşadar? Pornind de la o interogaţie mai veche a lui Gabriel Liiceanu - " de ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?" - şi postulând, pe de altă parte, existenţa unor filozofi români redutabili sau măcar fertili, Patapievici ajunge în pragul formulei non sequitur. Fără a face şcoală şi fără a fi luată în calcul, fie şi polemic, de succesori, opera filozofică a gânditorilor autohtoni rămâne definitiv îngropată. Trecută la index şi discutată, ocazional, la nivel exclusiv academic. "Cine a continuat ideile
