Astazi, fiecare dintre romani este macar de trei ori singur: o data, fiindca "fratii" lui de ginta latina, italienii, se dezic de el cu dispret. (Nu cat sa renunte la sluga de la Dunarea de jos care le raneste, pe bani de nimic, gospodaria, le ingrijeste bolnavul senil sau le satisface poftele promiscue la un colt de strada; si nici intr-atat incat sa renunte la Banatul cumparat palma cu palma de flacai vocali si trufasi, de varsta a doua, interesati de fetele noastre...) In al doilea rand, pentru ca, la el acasa, primii care se leapada de el – fara jena – sunt oficialii gata sa profite la fiecare sarbatoare legala de banetul trimis acasa, ce mentine economia romaneasca pe linia de plutire atunci cand populistul si demagogul jefuiesc netulburati ce a mai ramas de jefuit. In fine, pentru ca el insusi se grabeste sa se faca mic si temator sau sa-si injure vecinul plecat in Italia, suspectandu-l ca se crede mai grozav datorita slujbulitei lui sezoniere in peninsula, pentru care indura umilinte si scuipa, nu o data, sange. Dezavuat de cel pe care il imbraca si il spala, de cel caruia i-a acordat increderea sa si chiar de sine insusi, astazi romanul e un Iov arhaic in vremuri postmoderne, trantit in pustiul unei globalizari pe care nu o intelege si indopat cu sforaieli patriotice fara consecinte benefice, plin de temeri – ca mereu – la adresa zilei de maine.
Despre italieni sa scrie italienii insisi, fiindca nu pot crede ca intre comunisti si ultradreapta se va fi format peste noapte o concordie antiromaneasca perfecta, niste democrati autentici tot vor fi ramas. Memoria omului e scurta, iar daca elevii romani mai citesc inca din Cuore povestea micului peninsular pornit dupa mama lui din Apenini si ajuns in Anzi, nu inseamna ca te poti astepta ca locuitorul Romei, al Florentei ori al Torino-ului sa-si aminteasca vremea cand, saracit de razboi, sicilianul
