Partidele politice din Romănia n-au avut forţa de a-şi asuma acţiuni şi poziţii coerente.
Prin inţelegerile făcute in timpul vizitei lui Călin Popescu Tăriceanu la Roma, criza din Italia poate fi considerată sfărşită sau, poate, aproape de sfărşit. Ca in cazul oricărei crize majore, amplificată şi de spectacolul mediatic, cea din Peninsulă se constituie intr-un bun prilej de a trece in revistă reacţiile clasei politice, ale instituţiilor şi ale societăţii romăneşti indeosebi. Din privirea aruncată asupra faptelor, se pot trage căteva concluzii, chiar dacă doar parţiale:
1)Â In confruntarea dintre Palate, cel din Victoria a marcat substanţial. Desigur, soluţia rezolvării a căzut, cum era şi de aşteptat, pe umerii Guvernului. Asta ar putea explica vizibilitatea deosebită de care a beneficiat Călin Popesc Tăriceanu faţă de Traian Băssescu. S-a confirmat incă o dată adevărul că avem o Constituţie şuie in ce priveşte Preşedinţia. Ales prin cheltuitorul vot direct şi universal, preşedintele nu poate face practic nimic dacă nu domină partidul de guvernămănt. Izbucnit pe vremea lui Ion Iliescu sau Emil Constantinescu, scandalul ar fi dat preşedintelui şi premierului posibilitatea unei acţiuni unitare. Măsurile Guvernului s-ar fi răsfrănt, in impactul lor, şi asupra preşedintelui. Dat fiind divorţul categoric dintre Preşedinţie şi Guvern, Traian Băsescu a fost lăsat la ipostaza de chibiţ. Dincolo insă de realităţile constituţionale, trecerea in plan secund a lui Traian Băsescu şi-a avut cauza şi intr-o prestaţie lipsită total de inspiraţie. Dănd curs unei manii dobăndite de cătva timp incoace, domnul preşedinte s-a manifestat ca dătător cu gura. Plin de clişee amintind de cele ceauşiste (a se vedea insistenţa pe amiciţia dintre cele două popoare), Discursul de la 4 noiembrie 2007 nu evidenţiază niciodată iniţiativa proprie a preşedintelui. T
