La exact zece ani de la Surâsul abundenţei (1994), Virgil Nemoianu a revenit cu o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a studiului său monografic despre Ştefan Aug. Doinaş. Dacă bine cunoscutul poet, eseist şi traducător rămâne acelaşi creator multiplu şi substanţial, câmpul receptării lui critice şi publice s-a modificat (alterat) îngrijorător după moartea autorului. La indiferenţa aşezată ca o lespede peste numele unui scriitor român, îndată ce emoţia stârnită de dispariţia lui fizică s-a risipit (procesul durează la porţile Orientului între trei şi şapte zile, nu mai mult), am mai avut prilejul să mă refer polemic. Doinaş nu e nici primul, nici ultimul caz de autor omagiat destul de convenţional în timpul senectuţii glorioase şi uitat în mod accelerat ulterior. Mai grav, în ce-l priveşte, este deschiderea acelei cutii a Pandorei de la CNSAS, cu documente care-l incriminează şi care au precipitat fisurarea retroactivă a civismului său. Sub ambele aspecte, această a doua ediţie e deci bine venită. Ea face un act de dreptate - chiar dacă nu şi de reparaţie - imaginii esenţiale a unui scriitor pe care, la rândul meu, îl consider de maximă importanţă artistică şi culturală în literatura română postbelică.

Virgil Nemoianu explică foarte bine, încă din aşa-numitele Observaţii introductive, şi apoi în textul rezumativ şi concluziv de la sfârşit, Doinaş intrând în istorie (iniţial, o conferinţă la Academie), rolul major al lui Ştefan Aug. Doinaş în asigurarea unei continuităţi cultural-istorice. Între 1938 sau 1947 şi 1989 sau 1991, acest scriitor pe cât de precoce, pe atât de longeviv reprezintă una dintre puţinele punţi unificatoare. El recuperează modernitatea interbelică şi o modulează creator alături de ceilalţi "cerchişti"; caută racordarea la modelele exemplare ale culturii europene şi "traduce în idiomurile frustrate, inhibate, funciar reactive, ale deceniilor